Tot soiul de boli măcinau sclavii, unele datorate muncii –
infecţii, cicatrici care se redeschideau, fracturi, fisuri, ruperi, blocaje ale spinării –, altele provocate de condiţiile de trai –
anemii, insomnii. În acelaşi timp, erau decimaţi de o afecţiune misterioasă şi teribilă. Fadim, ghidul meu, mă prevenise încă
de la intrare: „Atenţie! Corpurile astea nu se mai cacă, se topesc.“ Fapt e că, deţinuţi şi soldaţi, sufereau de diarei violente, care ţineau câte un ceas, o luau de la cap, însoţite de vărsături, secătuindu-i. Unii îşi reveneau în câteva zile, cei mai mulţi mureau. Cum cei din urmă se învineţeau înainte de a-şi da duhul, se vorbea despre „răul vânăt“47.
Diferiţi demoni erau consideraţi răspunzători de ravagii: demonul călător, care ţâşnea pe nevăzute dintr-un individ într-altul, demonul mâlos, ieşit din pământ, care devora rămăşiţele cu ajutorul şobolanilor, servitorii lui, demonul aerian, un vânt aprig a cărui suflare otrăvită împrăştia nenorocirea.
Spre deosebire de locuitorii Babelului, nu stăteam să
descopăr vinovaţii şi nu avem urechi pentru incantaţii, formule
magice şi sacrificii. Ca discipol al lui Tibor, îi aplicam metoda: observam simptomele şi căutam în natură cu ce să îndrept natura.
Studiam martiriul nefericiţilor. Din anusurile lor ţâşnea neîncetat, ca un duş, o apă tulbure, grunjoasă, cu un miros fad, dulceag, ca al iasomiei zdrobite. Fenomenul mă descumpănea: de unde acele cataracte fără legătură cu puţinul pe care-l ingeraseră? Eu, care credeam că eram alcătuiţi din pământ –
din argilă, se afirma pe acolo –, începeam să bănuiesc că apa ocupa un loc important în noi, deşi nu se vedea, şi că ne revigora trupul irigându-l. Nu prezentau oare cadavrele o uscare intensă? 48
Aşa că am ajuns la următorul diagnostic: dacă apa curge din corpuri, acestea trebuie din nou umplute cu apă, dar nu cu acea apă murdară. Urmat de Fadim, am cerut cincizeci de femei care să mă ajute. Am folosit cărbune ca filtru pentru curăţarea fluidelor pe care canalele le aduceau pe câmp, apoi le-am îmbuteliat. Odată lichidul purificat, răcit, l-am dat bolnavilor să-l bea în cantităţi mari, deseori forţându-i, într-atât epuizarea le spulberase energia, le slăbise muşchii, le înmuiase oasele.
Din zi în zi, bieţii de ei se înzdrăveneau, sufereau mai puţin de crampe, încetau să se mai golească. Pentru a le grăbi convalescenţa, am folosit un raţionament identic: dacă-şi pierdeau carnea, aceasta trebuia compensată. Am cerut să li se dea carne friptă, bucăţi de pulpă sau de ficat. Şi în acest caz am obţinut rezultate. În ambele situaţi, procedura lui Tibor şi-a demonstrat eficienţa. 49
Forma luptei mele s-a schimbat, nemaifiind cea a unui medic cu o boală, ci, mai degrabă, a unui singuratic cu o armată. Urlam explicând că răul vânăt ar dura mai puţin dacă
tabăra ar fi igienizată: trebuia epurată apa, îndepărtată cea care se consuma din şanţurile cu excremente, spălate fructele şi legumele cu lichid curat, era de preferat carnea terciului de cereale.
Conducătorii militari, chiar şi aceia care simţiseră pe pielea
lor răul vânăt, refuzau să mă asculte. Atunci am cerut o întrevedere cu Nimrod. La fel ca la întâlnirea precedentă, acesta a limitat discuţia la câteva clipe, în curtea intermediară.
Deşi prevenit de spioni, s-a prefăcut că atunci îmi descoperea raportul, sfaturile, apoi mi-a declarat că îmi împărtăşea opinia.
Am profitat pentru a-l implora să îndepărteze războinicii care furau alimentele din tabără. În încercarea de a-l convinge, am folosit un şiretlic, însuşindu-mi elucubraţiile lui despre ierarhia divină.
— Războinicii se înverşunează să influenţeze demonii neclintiţi, Nimrod. Or, ştim foarte bine că asta e la fel de stupid ca a dori să dresezi puricii! Războinicii se dedau la îndelungate şedinţe de exorcism, care nu duc decât la istovirea bolnavilor. Împrăştie saci cu amulete care conţin un flacon cu un sirop infect care face şi mai rău intestinelor şi aşa groaznic zguduite. Îngroapă statuete în jurul saltelelor de paie.
Descurajează amărâţii ăştia, anunţându-i într-o zi: „O să te vindeci, fiindcă m-am întâlnit cu un câine alb“, a doua zi: „O
să mori, fiindcă m-am întâlnit cu un porc negru“. Nimrod, paraziţii ăştia care întârzie ridicarea Turnului mă deranjează.
S-a uitat la mine surprins să găsească pe cineva de acord cu el, care era obişnuit doar cu extrema singurătate. Pentru întâia oară m-a privit cu adevărat şi am simţit că-l tulburam.
— Cine eşti?
— Naram-Sin vindecătorul. De ce îmi pui întrebarea asta?
Şi-a frecat tâmplele contrariat:
— Întrebarea însemna: ce vrei?
Suspicios, se temea că ţin să mă impun, să câştig o poziţie anume pe lângă el. Când Derek alias Nimrod încerca să-i înţeleagă pe alţii, proiecta asupra lor ranchiuna lui ambiţioasă.
L-am liniştit:
— Vreau să-mi duc la capăt misiunea de vindecător, să
vindec bolnavii, şi apoi să plec.
A oftat uşurat şi şi-a permis o amabilitate:
— Să pleci? Şi de ce? Nu-ţi place în Babel?
— Aparţin reginei Kubaba.
O lucire rapidă de ferocitate i-a străfulgerat privirea, drept care mi-a părut pe loc rău de ce declarasem. Nimrod nu şi-ar fi lăsat rivala să exploateze o comoară pe care i-o putea fura.
— Bineînţeles, bineînţeles… O să convoc comandanţii, ca să-ţi poţi face treaba.
Odată mesajul năpustindu-se dinspre palat, comandanţii militari care, până atunci, când vorbeam cu ei încremeneau refractari, cu privirea pierdută în depărtare, s-au apucat să
modifice organizare taberei. Acţionau cu ardoare, fără a mai sta la discuţii sau a mai protesta. Conţinutul frazelor nu-i interesa: nu conta deloc ce li se spunea, ci doar cine le-o spunea. În ei, ascultarea mobila vidul lăsat de lipsa inteligenţei.
Am reuşit astfel să salvez tot mai multe vieţi. Roko, care mă
însoţea, mă imita şi se apropia cu compasiune de cei suferinzi.
Îi privea, gemea, lăsa impresia că le absoarbe durerea. Chiar lingea unele plăgi. La început a făcut-o fără ca eu să-i dau atenţie, într-atât aveam de lucru, aşa că nu l-am împiedicat. Şi bine-am făcut! Puţin mai târziu am fost anunţat că patrupedul meu îmi făcea concurenţă: rănile îşi accelerau cicatrizarea, infecţiile pielii se diminuaseră, ba chiar umbla zvonul că un copil flămând, căruia îi linsese pleoapele, îşi revenise văzând cu ochii. Era numit „câinele vindecător“. Pentru moment, concentrat, surmenat, nu am stabilit ce ţinea de exagerări şi ce nu: deşi nu dezminţeam zvonul, mă îndoiam că dintr-o singură
