Eunucul şi-a ţuguiat de câteva ori buzele, evaziv. Clar, renunţase să pătrundă misterul.

— Deci, lămureşte-mă, Balmunamhe. Din moment ce se întrec în splendoare, le voi alege după firea lor. Care suportă

cel mai uşor captivitatea? Care a găsit puterea de a se destinde? Care râde şi glumeşte?

Şi-a scărpinat craniul ras.

— Ar fi două… Siduri şi Nibaba.

— Babeliene?

— Da.

Mi se părea un argument în favoarea lor; mai mult decât străinele, babelienele cultivau voluptatea; în plus, îl adulau pe Nimrod, regele regilor.

— Ce vârstă au?

— Şaisprezece ani.

— Virgine?

Balmunamhe şi-a manifestat o virtuoasă indignare, agitându-şi degetele ca nişte cârnaţi, încărcate de inele.

— De unde să ştiu?

Am rânjit.

— Ştii, Balmunamhe, doar te culci cu cea mai mare parte dintre ele.

Şi-a luat un aer jignit, s-a răsucit în hainele lui brodate ca o bufniţă care se scutură, şi a ţipat tot mai ascuţit, accentuându-şi caracteristicile feminine. L-am lăsat să-şi scuipe plămânii, apoi i-am şoptit, între două vituperări:

— Nu păcăleşti un vindecător. Absenţa testiculelor nu suprimă nici dorinţa, nici putinţa de a o satisface. E o singură

diferenţă: nu faci copii. Şi femeile apreciază asta, nu?

A roşit tot, lucru care exprima şi restul de tăgăduieli anterioare, dar şi mândria lui de bărbat.

— Nu mă confunda cu Nimrod şi răspunde-mi liniştit. Deci care dintre ele e virgină: Siduri, sau Nibaba?

— Nici una.

— Foarte bine. Şi care e cea mai destrăbălată?

Cum nu înţelegea cuvântul, am reformulat:

— Care dintre ele o face cel mai des?

— Cel mai des, sau cu cei mai mulţi parteneri?

Întrebarea m-a descumpănit: căutam un temperament torid, neştiind unde era situat cel mai bun indiciu. Balmunamhe mi-a venit în ajutor:

— Siduri schimbă amanţii cu fiecare anotimp. Nibaba se fute cu toată lumea, şi cu cele închise aici, de mai multe ori şi fără vreo ordine anume.

— Asta-mi trebuie!

Peste puţin mi-a prezentat-o pe Nibaba. Rareori am întâlnit o fată atât de apetisantă. Subţire, plină de viaţă, cu şoldurile şi pieptul pline, în rest trasă ca prin inel, avea o mutrişoară

cărnoasă şi senzuală, cu ochi albaştri care scânteiau şi cu buze

sclipinde. Totul la ea era mic şi drăguţ, urechile, nasul, dinţii ca nişte perle, ceea ce genera tot atâta tandreţe, cât şi seducţie: îţi venea s-o strângi în braţe şi totodată să o protejezi. Mai ales pielea, dincolo de paloarea ei înrourată, avea un aspect atât de fin, încât chema mângâierea. Caracterul se potrivea cu fizicul: ingenuă, senzuală, naivă, şireată, veselă, languroasă, a venit atât de aproape de mine, încât i-am simţit parfumul, căldura, energia, de parcă am fi fost într-un pat şi am fi făcut dragoste.

Francheţea ei erotică îndepărta barierele; printr-un joc al privirilor şi printr-un freamăt anume, Nibaba îmi semnala că s-ar fi prins de mine ca iedera de zid.

I-am explicat în câteva cuvinte că îşi va petrece noaptea cu Nimrod.

— M-a ales pe mine?! a strigat.

— Ssst! Să nu o spui celorlalte. Nibaba, pe tine te face fericită s-o auzi, dar pe ele le va face nefericite.

A protestat fără convingere:

— Nu am decât prietene în pavilion.

— Care-o să fie geloase.

— Geloase pe cine? Pe mine?

A izbucnit în râs.

— Mai degrabă pe Nimrod! Sub pretextul că m-am distrat cu ele, unele îşi închipuie că le aparţin. Ce caraghios, nu?

— Şi cui aparţii?

Aşteptam să-mi răspundă: „Mie“, dar a precizat:

— Inannei, fireşte!

I-am încredinţat-o pe fata aceea adorabilă lui Balmunamhe, care a dus-o la baie, a chemat croitorul palatului, a descuiat cufărul cu bijuterii şi a acoperit-o de aur57. Cât despre mine, m-am întors la Grădina lui Ki.

După ce am luat masa în curte, şi Mael a adormit, i-am

sugerat lui Abram să urcăm până în vârful turnului vechi, pentru a ne bucura de panoramă.

Luna domnea asupra peisajului. O răcoare pătrunzătoare, jilavă aproape, urcând fără îndoială dinspre canale, ne lăsa o umezeală uşoară, aproape imperceptibilă peste piele. Din camera Innanei, savuram două spectacole: al cerului de deasupra, al Babelului de la picioarele noastre. Abram îl contempla pe cel dintâi, eu pe al doilea.

Exuberanţa clădirilor, învălmăşeala teraselor, avântul statuilor, curbele zidurilor, totul se modifica noaptea, devenind mai organic decât sub lumina soarelui, alcătuind un corp voluminos cu piele albăstruie, scăpat de culorile ţipătoare sau de importanţă secundară, care subliniau un detaliu, dar deturnau ansamblul. Întunecat, Babelul se transforma într-un animal uriaş, întins pe jos, adormit, ghemuit în mijlocul câmpiei, animal care respira, poate chiar visa, căci ici şi colo viaţa îşi afirma existenţa. Pavilioanele regale se sustrăgeau penumbrei: zidurile tremurau ca efect al torţelor, pe când apa fântânilor şi a bazinelor fremăta sub licăririle îndepărtate. De cealaltă parte, străduţele sinuoase, încălzite de lumina torţelor, împodobeau cetatea cu o cunună de aur, ici colier, colo pandantiv, dincolo broşă, brăţară, diademă. Ornat, somptuos, între curvă şi prinţesă, cetatea Babelului mă vrăjea. Cum oare oamenii, nişte oameni simpli, neciopliţi, rudimentari, concepuseră, şi apoi construiseră un peisaj inedit ce rivaliza ziua cu pădurile, şi noaptea cu bolta cerească? Oraşul acesta concura cu firmamentul, se ridica în vârful picioarelor pentru a-i spune că şi el putea lumina tenebrele, garnisind pământul cu stele.

De dimineaţă, sala de ceremonii mă frapase. Ce şoc!