Mi-a făcut cu ochiul, a dat uşor înapoi şi a continuat în şoaptă:
— Fă acum o reverenţă drăguţă, ca să-mi încânţi poporul, care va realiza cât îl respecţi prin intermediul meu.
Am ascultat-o. În faţa dovezii mele de deosebită
consideraţie, oamenii m-au aplaudat din nou. Am urcat în litieră şi, în urale frenetice, convoiul a părăsit Kishul.
Pe drum, nu am încetat să mă gândesc la Kubaba.
Ciudăţeniile, capriciile, schimbările bruşte, şiretlicurile, cochetăriile, ferocitatea ei, tot acest comportament producea o iluzorie confuzie, o trâmbă de fum care-i ascundea coerenţa: sub multiplele ei faţete, Kubaba guverna. Cinismul ei nu izvora din cinism, ci o înrola în serviciul comunităţii; la fel şi cruzimea ei. Regina făcea corp comun cu oraşul, atât timp cât şi oraşul făcea corp comun cu ea. Când Nimrod venise să o asasineze, prevenită fiind, ar fi putut să dispară alături de Hunnuwa, pentru a-şi salva pielea. Dar ea nu făcea vreo diferenţă între pielea şi oraşul ei, căci pielea îi acoperea meterezele, templele îi alcătuiau membrele, casele porii, locuitorii sângele. Kubaba aparţinea Kishului tot aşa cum Kishul îi aparţinea. Ultima imagine pe care o luam cu mine din acel regat, cea a unei bătrâne doamne aflate lângă noul ei iubit, în faţa porţii principale, sintetiza spiritul locului: plante
impetuoase îmbrăţişau vechile ziduri, mineralul şi vegetalul se amestecau, tandreţea şi puterea la fel. Kubaba conducea ca o femeie ce era, mai degrabă defensivă decât agresivă. Spre deosebire de Nimrod, care privilegia gloria, prestigiul, expansiunea, cu preţul unor conflicte neîncetate, materna Kubaba prefera viaţa, pacea, grija. Pe când Nimrod aspira la tot mai mult, Kubaba era mulţumită cu ce avea. El râvnea, ea se bucura. El dorea, ea avea. Iar supuşii lor respirau la unison cu ei…
Sub masca ei fantezistă, Kubaba dovedea un ascuţit simţ al datoriei: îşi proteja supuşii de războaie recurgând la diplomaţie mai degrabă decât la luptă; proteja de furturi şi de agresiuni prin forţele de ordine; garanta dreptatea conform principiilor proclamate; asigura prosperitatea săpând canale, întreţinându-le, extinzându-le, lărgindu-le, ceea ce mărea suprafeţele fertile; alătura reţelei lichide una de drumuri, ceea ce atrăgea trecerea caravanelor, dezvolta comerţul, permitea ridicarea de hanuri.
Tot ce-i întărea puterea era în folosul orăşenilor. Se identifica personal cu ei, la fel şi ei cu ea; împreună, alcătuiau un imens organism.
Călătoria de la Kish la Babel ne-a luat trei zile. Destul de repede, am obţinut din partea escortei dreptul de a părăsi litiera şi de a merge alături de ei, ceea ce a mai uşurat şalele purtătorilor. Mai ales Roko s-a bucurat, căci excesul de grijă îl împiedicase să scotocească, să adulmece, să alerge, s-o ia de-a dreptul pe unde-i venea, să parcurgă iute de câte patru ori aceeaşi distanţă.
Înaintam pe un pământ fierbinte, cu cefele încinse. Astrul de foc ardea în aceeaşi măsură şi azurul care dădea-ntr-o nuanţă
alburie.
În timpul expediţiei, am constatat că toate acele canale favorizau lascivitatea. În mai multe rânduri, am zărit cupluri înlănţuite pe maluri, prin iarbă, prin stufăriş, prin gropi.
Răcoarea vegetaţiei abundente atrăgea indivizii, învăluindu-i în arome îmbătătoare. Se făcea dragoste din plin în Ţara
Apelor Blânde. Lucru ce ţinea de climă, a cărei atmosferă
dogoritoare stimula sângele, dorinţa de a se feri de soare, dezmierdările la umbră, în ritmul lentorii liniştitoare a undelor ce solicitau mângâieri, al berii îndulcite, care curgea în valuri şi care scăpa oamenii de temeri. Plus că îndemnul la beţie venea de la divinităţi. Printre acestea, strălucea Innana. Zeiţă a iubirii, splendidă, trupeşă, veselă, la fel de seducătoare pe cât de sedusă, fusese iubita mai multor zei. Libertatea, extravaganţa, insolenţa ei – model al Kubabei, fără îndoială –
autoriza coexistenţa contrariilor, ordinea şi dezordinea, pacea şi războiul, bunăvoinţa şi mânia, în aşa fel încât fiecare se recunoştea în ea. Acestei „doamne a cerului“, capricioasă şi pasionată, îi corespundea o stea, ea însăşi extravagantă, care se manifesta pe firmament de două ori, dimineaţa şi seara, în locuri diferite45. Stăpână a îmbrăţişărilor, era de acord ca prostituatele să fie numite „fiicele Innanei“, căci nu arunca oprobriul asupra dezmăţului ci, din contră, îl exalta. Se povestea chiar că într-o noapte, la umbra zidurilor de apărare, se culcase cu şaizeci de băieţi fără a se simţi epuizată.
Subversivă, regină a rutinei şi a inavuabilului, era considerată
în stare să pună fusul în mâna băieţilor şi arma în cea a fetelor, să îmbrace o domnişoară în haine de flăcău, să transforme bărbatul în femeie, şi femeia-n bărbat – un fel poate de a recomanda schimbul de roluri în timpul actului erotic.
Dacă dintotdeauna întâlnisem triburi care acordau importanţă sexualităţii, vocaţiei ei de a crea care apropie oamenii de zei, ceva nou apărea în Ţara Apelor Blânde: acuplării îi urma erotismul. Aparent, nimic nu se schimbase, pielea atingea pielea, corpurile se încrustau unele-ntr-altele, penisurile penetrau vulvele, lichidele se prelingeau; aparent doar, căci sub înveliş zăcea un univers bogat, subtil, profund.
Îmbinându-se, fiinţele pătrundeau pe un teritoriu sacru pe care brutele nu îl percepeau şi de care animalele nu ştiau: teritoriul voluptăţii. Acesta nu aparţinea naturii, ci divinităţilor. Tot aşa cum introduseseră bucătăria pentru a ne sublima nevoia de a mânca, zeii inventaseră voluptatea pentru a ne depăşi
tensiunile sexuale. Arătau astfel bipedelor cum să treacă peste animalitate şi să se ridice la artă: să deguste mai degrabă decât să se alimenteze, să cultive plăcerea în loc să şi-o tragă. Astfel se afirma omenescul.
Templele Innanei răspândeau peste tot acest mesaj: voluptatea constituie o datorie religioasă; orice credincios, orice credincioasă au drept misiune să aibă şi să producă
plăcere; împlinirea senzuală reprezintă o împlinire spirituală; te ridici făcând dragoste mult şi bine; erotismul propune o cucerire care smulge omul de pe pământ spre a-l conduce în ceruri.
Zi şi noapte, câmpul răsuna de strigăte, de suspine, de gemete, de cele mai lubrice gâfâieli. Bucuria izbucnea cu fiecare îmbrăţişare. Se ştie: cu cât plăcerea este mai intensă, cu atât devine mai sonoră; îndrăgostiţii se întreceau deci în ţipete, mugete, răgete care încurajau venirea orgasmului, care-l sprijineau, care-l comentau, care-l grăbeau, care-l reţineau, care-l menţineau, care-l cântau, care-l regretau… Nu doar că
nici pudoarea, nici interdicţia nu reduceau la tăcere partenerii, dar aceştia sfârşeau prin a căuta extazul la capătul zgomotului.
La asfinţit, soldaţii din Kish au instalat un bivuac la încrucişarea acoperită de stuf a canalelor şi a pâraielor.
Luntraşii îşi trăseseră la mal plutele foarte diferite de altele, alcătuite fiind din mănunchiuri de papură legate între ele, mai adaptate terenurilor mocirloase – le văzusem alunecând în linişte în timpul zilei, conduse cu o vâslă. Umbra arbuştilor cădea peste noi; din pământul jilav urca blândeţea unei seri de vară în care până şi căldura se odihnea. La orizont se desena o perdea trandafirie, ultim reflex al soarelui care mergea la culcare.
Focul trosnea într-o vatră improvizată unde se frigeau câţiva peşti. Tigve cu bere se plimbau de la unul la altul. Roko rupea un chiţcan.
Stând la foc, priveam peisajul mistuindu-se în tenebre, şi asta îmi aducea dureros aminte de vremea când trăiam pe
malul Lacului. Dar, la fel ca Lacul, şi vremea aceea dispăruse; nu-şi mai făceau decât fugar apariţia, graţie amintirilor mele care presărau prezentul cu scânteierile lor. Lumea aceea pierdută o duceam în mine şi numai în mine mai exista, numai de mine depindea. Prin ce aberaţie o realitate atât de intensă, atât de solidă se putea fărâmiţa, putea ajunge praf pe fundul unei conştiinţe? Constatarea mă covârşea.
Soldaţii din Kish răspundeau fără complexe propriilor dorinţe, pândind aventura prin păpuriş, uneori cu fete care treceau pe acolo, alteori între ei. Observându-le siluetele îndepărtându-se, mă gândeam la o tăbliţă de lut recopiată în timpul exerciţiilor mele de scris; în ea erau enunţate principiile Innanei: „Umpleţi pântecul, rămâi vesel. Sărbătoreşte zilnic, dansează, distrează-te fără-ncetare. Provoacă fericirea celei pe care-o strângi la piept! Aceasta este unica menire a muritorilor.
Timpul fuge, înşelător. Nimic nu rămâne mai puţin sigur decât ziua de mâine.“ Avea zeiţa dreptate? Simţurile sucombau devreme, în culcuş ori în bătălie, şi rareori se vindecau.
Atunci, să profite de tinereţe! Să „ridice inima“, s-o „umfle până la a-şi da duhul“, cum se zicea despre orgasm în Ţara Apelor Blânde! Să juisezi… iată ce era la îndemână şi pentru sărac, şi pentru bogat.
Un ţipăt a spintecat noaptea, un ţipăt puternic, viguros, zvelt, care exprima bucuria unei cărni împlinite. Puritatea lui m-a paralizat. Din simpatie, am fremătat, apoi am zâmbit depărtării, unindu-mă în imaginaţie cu libertinii.
Dintr-odată, m-a copleşit tristeţea. În mine, ecourile ţipătului se prelungeau, se repercutau, zguduindu-mi încremenirea: descopeream uimit că mă exclusesem din câmpul bucuriei carnale. De multă vreme. Foarte multă
vreme… După dispariţia Nourei, purtasem un doliu intim, apetitul sexual stingându-se. În ultimii ani cărasem cu mine un cadavru, pe mine însumi, care nu cunoscuse vreo renaştere decât cu falsa Noura. De ce acea abstinenţă? Oare căutarea Nourei mă obligase la castitate? Mi se părea frumos, desigur, să mă privez astfel, dar frumos în mod idealist, nu realist.
Dacă a mă păstra pentru Noura îmi mulţumea spiritul, emascularea aceasta îmi satisfăcea oare şi trupul? Cel al unui bărbat în plină putere? Mobilurile mele ascunse fără îndoială
îmi puneau piedici…
Un al doilea ţipăt, cel al unei femei răvăşite de plăcere, a ţâşnit pe deasupra smârcurilor. M-am gândit din nou la cuvintele Innanei: „Bucură-te, căci vei pieri, stoarce tot ce poţi din clipă, nimic nu rămâne mai puţin sigur decât ziua de mâine, aceasta este unica menire a muritorilor.“
