— Ţi-ai înghiţit limba? Lasă-mă atunci să continui eu în locul tău: dacă ţi-e frică să nu te recunoască Nimrod, înseamnă

că vă cunoaşteţi. Ţii însă ca eu să nu ştiu asta. De ce? Ce însemni pentru el?

M-am uitat drept în ochii lui Gawan, îndelung, fără să

clipesc, insistent, pentru a renunţa la şiretlicuri şi a pricepe că

nu aveam să-i răspund. Şi-a muşcat buzele, a deschis uşor gura şi mi-a dăruit un zâmbet larg:

— Ador faptul că între noi rămân mistere.

Apoi chipul i s-a crispat, fruntea i s-a încreţit şi s-a întors la ce spunea mai-nainte:

— Nimrod e nebun, cruzimea lui va depăşi orice închipuire.

Numai tu poţi schimba lucrurile.

— Cum?

A încremenit. Mâinile lungi i-au căutat un sprijin pe care nu-l găseau.

— Tratează-l.

Şi, cu glas mai sigur pe el:

— Tratează-l ca vindecător. Tratează-l fiindcă-l înţelegi.

Tratează-l ca să nu distrugă Babelul şi împrejurimile.

Duhneşte a masacru, Naram-Sin, pute a moarte. Şi nu a lui, a noastră.

M-a salutat, s-a întors pe călcâie şi a plecat pe o uliţă care ducea la templul Nisibei. La apariţia lui, nişte ţânci cu muci la nas, chemaţi de mamele lor, au renunţat să se mai joace cu oasele şi-au fugit în casă. Din adâncurile cartierului venea un vuiet de glasuri omeneşti, de paşi, de foială. Pe măsură ce silueta lui fantastă dispărea, simţeam tot mai mult ce vibra în Gawan şi mi se transmisese şi mie: teroare provocată de un tiran distructiv.

Zguduit, am urcat treptele care duceau la drumul pe care garda îşi făcea rondul, drum care, mergând pe lângă zidurile de apărare, oferea spectacolul câmpiei întinse.

Peisajul se pierdea încet în noapte, ultimele bărci trăgeau la mal, cerul devenea opac. Adierea care ne mângâiase în timpul zilei dispăruse. Nimic nu-mi mai atrăgea privirile, doar cumva curajul unui măgăruş solitar şi, ceva mai departe, o minusculă

vacă neagră. Dinspre scările soioase urca miros de urină. La baza zidului, în jurul unui opaiţ, am zărit chelii şi umeri: nişte ţărani se certau din cauza unei capre. Balustrada de care-mi sprijinisem coatele era plină de crăpături; şi în mine ghiceam aceleaşi crăpături. Ceva se crăpa în lume şi-n inima mea.

Spaima îmi strângea pântecul şi umplea palatul de amărăciune.

Ziua de mâine se întuneca aşa cum o făcea acum câmpia.

— Ia zi, dragule, mi-a strigat o voce plină de culoare. Nu vrei să faci o mică plimbare cu o femeie frumoasă?

Câteva trepte mai jos, o matroană cu decolteu adânc se sprijinise cu spatele de zid. Surâsul i-a ezitat până când m-am întors, apoi a devenit sigur pe el. Privirea deocheată mă chema să vin după ea.

„O mică plimbare cu o femeie frumoasă?“ Frumoasă nu era, dar nici urâtă; era însă vie, cu carnea puţin consumată, senzuală, căci fusese de folos, fusese mângâiată, frământată. I-am privit atent gâtul gros, doar un pic ofilit, un gât care adunase săruturi, sugeri, muşcături, un gât care ispitise mii de guri. Corpul acelei femei ieşite la agăţat vibra de îndrăzneală şi de un soi de înfrângere, de uzură care o făcea irezistibilă.

— Păi ce facem, băieţel drăgălaş, dormi?

„Băieţel drăgălaş“… Expresia a provocat în mine o undă de plăcere, tocmai în mine, care în clipa aceea mă consideram atât de amărât. Chemarea voluptuoasă a femeii anunţa o salvare. Da, voi scăpa de surescitare luând-o în braţe, sărutând-o pe gură, lăsându-mi sexul să pătrundă în măruntaiele ei fierbinţi.

— Vin, am murmurat.

Coborând treptele, mi-am spus că ne vom lua în braţe dintr-un motiv straniu: neliniştea ne stăpânea dorinţa.

S-a lipit de mine. Buzele ni s-au unit. Ne-a învăluit o aromă

de crin ofilit. Strângând-o la piept m-am simţit mai bine, iar limba ei umedă, dulce şi lacomă mă salva de spaimă. Simţeam că şi ea se elibera de o frică surdă, de groaza de a îmbătrâni, de a nu mai seduce.

Eram doi prizonieri care evadau împreună. De ce fugeam?

De întrebări…

*

— Ai cerut să-mi vorbeşti?

Nimrod mă măsura din cap până-n picioare, deja enervat de ceea ce i-aş fi putut anunţa.

În jurul nostru, soldaţii, la fel de încremeniţi ca zidurile şi coloanele, păstrau tăcerea, prefăcându-se că nu ne ascultă. Cu trei trepte mai sus decât mine, Nimrod mă scruta distant, ostil.

Suportam greu curtea militarizată, în care şi cel mai neînsemnat element îl făcea pe cel primit să se simtă inferior.

Două gâşte sălbatice sfâşiau azurul, luptându-se furioase.

Ecoul ţipetelor lor se răsfrângea din terasă-n terasă, în interiorul palatului.

— Nu aici, am răspuns.

— Poftim?

— Nu aici. Merit mai mult decât câteva cuvinte schimbate pe fugă, într-un spaţiu destinat celor neînsemnaţi.

Atitudinea mea sfidătoare mai degrabă l-a amuzat pe Nimrod. O sclipire veselă i-a trecut printre pleoape.

— Ai o părere foarte bună despre tine, Naram-Sin!

— Greşesc?

Lui Nimrod îi plăcea cum îi făceam faţă. Nu doar că

pretenţiile mele erau altceva decât atitudinea supuşilor docili, înspăimântaţi care-l înconjurau, dar le şi înţelegea: el însuşi înainta prin viaţă revendicându-şi onoruri, omagii, recunoaştere. A îndreptat braţul în direcţia unei clădiri:

— Vino.

A luat-o pe un portic, iar eu l-am urmat. Garda de corp ne escorta, suspicioasă, gata să se arunce între noi.