Parcurgându-le, Noam observă că includ articole consacrate unei adolescente, Britta Thoresen. Suedeza cu chip îngeresc şi sever în acelaşi timp adună elevi de gimnaziu sau de liceu şi studenţi din lumea-ntreagă în jurul idealului ecologiei.

Îngrijorată de viitorul vieţii pe pământ, denunţă nepăsarea patronilor din industrie, atacă dur domnia profitului, reproşează statelor delăsarea. La cei paisprezece ani ai ei, nu este impresionată de nici un puternic al zilei; din contră, ea îi terorizează. Lucidă, fără concesii, cinstită, incoruptibilă, încarnează tineretul care judecă, cere socoteală, pretinde comportamente responsabile, se grăbeşte să intervină. Din interviu în interviu, Noam apreciază acuitatea inteligenţei ei, precizia informaţiilor. Totuşi, descoperă ici şi colo că

admiraţia nu îi este împărtăşită de majoritate, ba chiar departe de aşa ceva. Dacă Britta pare eroina hackerilor din antrepozit –

doar discutase cu ei în pauze, lângă maşina de cafea –, în alte părţi e detestată. O ponegresc politicieni, jurnalişti, savanţi, filozofi. Cu ce drept ia cuvântul o puştoaică? Şi ce ştie ea despre mersul universului la paisprezece ani? Tinereţea ei îi agasează pe cei mari şi le dă dreptul să nu o asculte. Surprins

de o asemenea subapreciere, Noam compară lucrurile cu perioadele anterioare: în alte vremuri, nimeni nu ar fi considerat tinereţea un handicap. Oamenii se căsătoreau la unsprezece ani, deveneau mamă şi tată la treisprezece, se muncea devreme, se lupta devreme, se murea devreme. Încă

de când îi dădeau tuleiele, regele exercita puterea, şi muzicianul fermeca urechile. Maturitatea se impunea repede.

Se trecea fără tranziţie de la copilărie la starea de adult.

Adolescenţa nu exista. Fusese inventată recent, în secolul al XIX-lea. Adolescenţa, această etapă ingrată, clocotitoare şi subiect al exceselor, aceasta e explicaţia fluturată de cei care-i pun căluş Brittei, pe care ar prefera să o vadă visând doar la unghiile, bretoanele, buricul, hormonii, gaşca ei, îndopându-se cu îngheţată sau cu filme stupide în loc să fie cuprinsă de grijă

pentru viitorul planetar! De unde decurge şi o a doua modalitate de a o bruftului pe Britta: se bănuieşte că e manipulată. Fiindcă nu spune decât prostii şi repetă formule răsunătoare, cu siguranţă nişte adulţi se exprimă prin gura acestui plod. Unii jurnalişti o descriu ca pe o marionetă

acţionată de un ventriloc. De cine? Ipotezele nu lipsesc: mama, organizaţii nonguvernamentale, disidenţi, activişti verzi…

Concluzia? Criticile nu se îndreaptă niciodată spre fondul problemei, ci spre persoană. „Cine zice?“ permite evitarea lui

„Ce zice?“. Proclamând incompetenţa tinerei, denigratorii pretind, prin contagiune, că-i dezamorsează discursul. Făcând aceasta, evită să-i analizeze argumentele, să le discute punct cu punct, să reacţioneze la atacurile ei, confecţionându-şi o imunitate durabilă.

Dintr-odată, Stan deschide uşa şi anunţă:

— Cod spart! Firewall distrus! M-am conectat la computerul lui D.R., bossul!

Informaticienii se reped spre el, Noam după ei, în biroul lui Stan.

Pe ecran văd o clădire industrială fără ferestre; în fund, lângă un radiator, aşezat la o masă improvizată, un individ

mănâncă liniştit.

Noam îl recunoaşte pe Derek. Îl vede ciugulind o salată de crudităţi cu o furculiţă din lemn de balsa. Plictiseala îi destinde trăsăturile. De milenii nu mai mănâncă, doar se alimentează: nici o plăcere nu-i pigmentează relaţia cu hrana, se mulţumeşte doar să cedeze sastisit obligaţiei.

La prima vedere, nimic mai obişnuit decât această fiinţă

extraordinară, îşi zice Noam. Sigur există trăsături care-l caracterizează, osatură prelungă, frunte rotundă, păr des, mlădios, piele flască, cu toate acestea, nimic nu indică

monstrul. Şi asta îl fascinează pe Noam: disproporţia dintre ceea ce pare a fi şi ceea ce este în realitate. Banalitatea lui Derek nu este oare supremul tertip?

— Ce facem? murmură Stan întorcându-se spre Noam.

Vorbeşti cu el?

Noam tresare.

— În nici un caz! D.R. nu trebuie să mă vadă.

— Să-i trimit un mesaj?

Clipă în care, de parcă Derek ar percepe întrebarea lui Stan, ţâşneşte spre computer, îl examinează, se strâmbă şi urlă cuiva care nu se vede:

— Alarmă! Spioni!

Imaginea şi sunetul dispar. Smulsese firul din priză.

— Fuck! oftează Stan. Trebuie s-o luăm de la cap. Devine suspicios.

Urmează o discuţie interminabilă. Părerile despre conectare sunt diferite: conform unora, D.R. subestimează efracţia şi se va mulţumi să adauge câteva programe de securizare care vor fi uşor de ocolit; după părerea altora, va reconstrui întreg sistemul pentru a-l face invulnerabil. Pe scurt, ascultându-i, înţelegeai că adevărul nu va fi aflat decât peste câteva ore.

O mână se lasă pe umărul lui Noam. Acesta se întoarce şi îl

vede pe Hassan, care-i întinde un plic.

— Poftim! John de Lapidor pretinde să vadă tăbliţele înainte de a semna actul de cumpărare. Ţi-am rezervat un bilet la business-class. Pleci imediat în Dubai. Te aşteaptă.

— Păi…

— După câte ştiu, aici nu eşti de folos cu nimic. Iar Stan îşi va opri cercetările, dacă nu primeşte un avans. Avem doar două zile, Noam. Nu mai mult de-atât…

PARTEA A TREIA

ABRAM

1

Există prietenii care se manifestă ca iubirile: ne cuprind cu viteza trăsnetului. Abram mă înflăcărase. L-am adorat pe loc.

Dacă relaţiile obişnuite se ţes puţin câte puţin, gest după

gest, conversaţie după conversaţie şi sfârşesc prin a confecţiona o stofă din amintiri şi deprinderi care ne îmbracă, altele au forţa fulgerului: esenţialul se datorează clipei, intensităţii, ataşamentului, bucuriei, evidenţei.

Născut în cetatea Ur, unde părinţii lui aveau o prăvălie cu statuete de idoli, Abram cunoscuse la început forfota oraşului.

Tatăl i se despărţise de oraş, însoţit de cei trei fii, dar murise pe drum. Abram continuase visul patern, dorindu-şi o existenţă

simplă, drept care se alăturase unor păstori nomazi.

Deplasându-se în funcţie de păşuni şi râuri, mânau turme de capre şi de oi, având şi ceva preocupări meşteşugăreşti precum ţesăturile, broderia şi sculptura în lemn. Se opreau unde animalele puteau paşte şi făta, apoi porneau din nou. Asta-mi amintea de vânătorii-culegători din tinereţea mea, fiinţele acelea itinerante care nu aveau pământ şi se considerau peste tot acasă – unica diferenţă ţinând în cazul de faţă de număr şi de devotamentul faţă de turme. De câţiva ani, tovarăşii lui îl ridicaseră pe Abram la rangul de conducător. El era cel care hotăra opririle, plecările şi negocia stabilirea pe o anume perioadă cu regii locali. Pentru moment, căuta să repereze, între Babel şi Kish, locul pentru cea mai bună oprire.

Îmi plăcea totul la Abram, limpezimea trăsăturilor, profunzimea adăpostită de fruntea înaltă, gura senzuală

înconjurată de o barbă deasă, lumina vie a pupilelor dincolo de care se păstrau aşteptări de copil gata să se minuneze. Povestea pe care i-o spunea corpul mă captiva: verticalitatea de călător atacând orizontul, curajul umerilor largi, graţia unui gât bine aşezat pe umeri, echilibrul dintre prezenţa muşchilor şi absenţa grăsimii, aplecarea către voluptate indicată de o agilă supleţe.

Cât despre glasul care-i făcea pieptul să vibreze chiar şi atunci

când şoptea, acesta mă mângâia şi punea stăpânire pe mine la fel ca aprecierile lui. Roko îmi împărtăşea impresia. Când stăteam de vorbă, întins la picioarele mele, îl asculta şi îl privea pe Abram. Uneori, o privire fugară îndreptată către mine părea a mă întreba: „M-ai lăsa să-l venerez şi pe altul în afară de tine?“ Aprobam din pleoape, iar botul i se întorcea iarăşi către nomad.