Mâna în care Nimrod ţinea cupa a început să tremure.
Trăgea de timp. Convins că peste puţin Kubaba avea să se prăbuşească, ciupea cum putea câte o clipă în plus, bănuind însă că tergiversarea îl dădea de gol. Incisivă, regina l-a
persiflat:
— Atitudinea ta pare o mărturisire, Nimrod.
— Doar ce-ţi închipui, Kubaba?
— Haide, potoleşte-mi imaginaţia. Linişteşte-mă. Dă cupa s-o bea unul dintre oamenii tăi.
Nimrod s-a luminat la faţă: Kubaba îi acorda răgazul necesar. Aşa că a strigat cu glas răsunător:
— Estunim!
Una dintre gărzile de corp a înaintat cinci paşi. Nimrod i-a întins cupa.
— Bea!
Estunim s-a încordat. Privirea furioasă a stăpânului îi interzicea să opună rezistenţă, vestindu-l că, oricum, şi de va bea, şi de nu, tot va muri. Lac de sudoare, Estunim a luat cupa şi a sorbit conţinutul. Odată cu ultima înghiţitură, a fost cuprins de un spasm şi, cu priviri terorizate, a mugit aruncând departe cupa.
După care s-a prăbuşit, s-a rostogolit pe jos, cu mâinile strângându-şi pântecul şi respirând precipitat. Deja otrava îl devora.
— Curios lucru… a mormăit regina fără pic de compasiune.
Poate că nu e obişnuit cu vinul?
Neştiind ce răspuns să dea, Nimrod şi-a muşcat buzele.
Estunim gâfâia, iar horcăielile lui vorbeau celor de faţă despre supliciul pe care-l trăia. Până şi noi, cei din spatele paravanelor, tremuram de mila celui ce agoniza.
Kubaba a comentat cu calm:
— Ne uităm la el cum crapă, sau se ocupă oameni tăi de asta?
Nimrod a tresărit, apoi a dat un ordin răstit gărzilor lui.
Comandantul a scos un pumnal şi l-a împlântat în pieptul lui
Estunim, pentru a-i scurta suferinţele. După care a chemat doi dintre zbiri şi le-a ordonat să scoată cadavrul de acolo.
Kubaba s-a lipit de spătarul tronului.
— Ce tristeţe! Un aşa flăcău zdravăn să nu suporte vinul…
Ei, hai, mai iau un pahar de consolare.
Şi i-a întins cupa goală lui Nimrod.
Acestuia nu-i venea că creadă: îşi închipuise că regina Kubaba va da în vileag adevărul, dar uite că mai cerea băutură! Hotărât lucru, nu era nici subtilă, nici perfidă, doar debilă mintal.
— Toarnă-mi chiar tu, te rog, i-a spus întinzându-şi mâna.
Nimrod a ridicat ulciorul, i-a apropiat gâtul de cupă, s-a aplecat şi a vărsat din nectarul fatal. Pe loc, cu dibăcie de vânătoreasă, Kubaba l-a prins de încheietură, a făcut să se verse tot conţinutul, l-a dezechilibrat, l-a tras spre ea, i-a prins capul între genunchi şi i-a lipit un pumnal de gât.
Nimrod a dat să se zbată, dar regina l-a strâns şi mai zdravăn. Soldaţii acestuia şi-au scos săbiile, la fel şi cei ai Kubabei.
— Spune-le să nu mişte, a mârâit ea, altfel înfig lama.
Împingând vârful armei în jugulară, l-a convins pe Nimrod că îşi va pune în aplicare ameninţarea. Aşa că acesta a răcnit:
— Nu înaintaţi!
Kubaba l-a strâns şi mai tare.
— Oameni tăi se pregătesc să atace, ai mei la fel. Va fi un masacru. Care va începe cu tine, Nimrod.
Renunţând să se mai zbată, acesta a început să se smiorcăie:
— Kubaba, de ce?…
— Mă iei drept o gâscă? Credeai c-o să te las să pleci? Ai mai fi avut răbdare câteva săptămâni, după care ai fi luat-o de la cap, trimiţându-mi asasini ori declanşând o expediţie
împotriva cetăţii mele. Greu scapă omul de tine!
A apăsat şi mai serios tăişul, fără însă a-i străpunge pielea.
— Dar nici de mine nu se scapă uşor.
