Neavând bărbaţi, cele două prostituate, care locuiesc împreună într-un han, nasc în acelaşi timp câte un băieţel. Într-o noapte, unul dintre bebeluşi moare asfixiat.

Ambele femei afirmă că supravieţuitorul este al ei şi cere să-i fie dat pentru a-l creşte. Cine spune adevărul? Şi cine minte? Nu există martori, dovezi, este cuvântul uneia contra cuvântului celeilalte! În faţa evidenţei simetrice, Solomon cere o sabie pentru a tăia în două copilul şi a da câte o jumătate fiecărei femei. Pe loc, una dintre ele renunţă şi imploră ca micuţul să-i fie dat rivalei, pentru a trăi. După strigătul din suflet, Solomon recunoaşte adevărata mamă. Cu vorba, nu cu lama, o făcuse să i se vadă sentimentele celei căreia îi sărise inima din piept şi despărţise minciuna de adevăr.

Acest avatar ne învaţă multe despre oameni… Judecata lui Nimrod se deosebeşte de cea a lui Solomon. Nimrod a vrut cu adevărat să-l taie pe Mael pentru a scăpa de dilemă. Solomon a folosit ameninţarea ca metodă de anchetare. La Nimrod cruzimea era autentică, la Solomon mimată. La început, ambele femei vorbesc despre posesiune, revendică proprietatea asupra copilului. Apoi, stratagema lui Solomon le face pe fiecare dintre ele să acţioneze invers decât iniţial, când dorinţa era de a pune mâna pe bebeluş. Una preferă să-l dea decât să-l vadă murind, cealaltă să-l vadă murind decât să nu fie al ei. Ameninţarea regelui a scos totul la lumină. Prin aceasta înţelegem că nu trebuie să confundăm dragostea cu posesiunea: căci dragostea este un dar.

Intermezzo

Teroriştii apasă din nou butonul soneriei. Nu se vor lăsa.

În bucătărie, Noam priveşte atent ecranul sistemului de videosupraveghere. După cum cei de afară bat nervos pasul pe loc, după rigiditatea atitudinii, după ostilitatea trăsăturilor, simte că indivizii nu vor ezita să-i omoare pe Hassan şi pe el, pentru a-şi recupera computerul preţios. Cât mai face viaţa a doi oameni când doreşti haosul?

Uluit, Hassan vine lângă Noam, care în câteva cuvinte îl informează asupra pericolului. Apoi pleacă grăbit pentru a contacta poliţia.

De cealaltă parte a gardului, teroriştii continuă să sune îndelung. Fie nu e nimeni acasă, fie cine e înăuntru se fereşte să le răspundă, îşi zic. Charly scoate o rangă de sub pulpana hainei de camuflaj, pe când cei doi complici îl înconjură

pentru a-l feri de privirile trecătorilor.

Dintr-odată, Noam decide să deschidă microfonul:

— Scuzaţi-mă, vorbeam la telefon. Ce doriţi?

— Hassan El-Khoury? Suntem prieteni cu vărul

dumneavoastră, James, şi trebuie să stăm de vorbă.

— Aţi picat prost, tocmai sunt într-o întâlnire. I s-a întâmplat ceva lui James?

— Nu, doar îl caută pe Noam, pe care-l cunoaşteţi. L-aţi văzut cumva?

Noam trage adânc aer în piept şi improvizează:

— Tocmai a plecat.

De cealaltă parte, banda nu mai are astâmpăr, gata de execuţie, plină de speranţă. Marmoud strigă:

— Când?

— Acum o oră. A vrut să-i împrumut maşina, dar l-am

refuzat. În schimb, i-am dat nişte bani ca să închirieze una.

— Unde se duce?

— În Siria. La Damasc. Nu mă-ntrebaţi pentru ce. Părea foarte grăbit. După părerea mea, îl mai puteţi ajunge.

— Altceva nu v-a mai spus?

— Nu.

— Nu v-a lăsat cumva un pachet?

— Ce fel de pachet?

— Ştiţi pe cine cunoaşte la Damasc?

— Habar n-am. Bun, domnilor, acum vă las. Musafirul meu îşi va pierde răbdarea. La revedere.

Noam priveşte ecranul. Ticăloşii nu s-au mişcat din loc.

Discută în şoaptă. Pe urmă Charly scoate iarăşi ranga şi o înfige în cornierul metalic. Brutele care-l însoţesc îl înconjură

pentru a-l camufla.

Noam apasă butonul microfonului.

— Domnilor, tot acolo sunteţi, după cum văd. Cu atât mai bine. Puteţi să mă anunţaţi dacă zăriţi în capul străzii o maşină

de poliţie? I-am chemat să constate că, de dimineaţă, cineva a încercat să-mi intre în casă prin grădină, şi de atunci îi tot aştept.

Cei trei au dat înapoi, speriaţi, scrutând împrejurimile. O

sirenă chiar se auzea la câteva străzi distanţă. Noam exclamă

bucuros:

— Ei, chiar îi aud. Formidabil. Puteţi intra împreună cu ei.

Fulgerător, Marmoud, Charly şi Hugo dispar. Camioneta demarează, pneurile scârţâie. Noam se repede la tăbliţele din argilă, computer, geantă. Presupunând că indivizii l-au crezut şi-au luat-o spre Siria, tot nu se mai pune problema să rămână

aici.

Hackerii lucrează intens în subsolul antrepozitului.

Nemişcaţi, rupţi de realitate, numai degete şi ochi, explorează

laptopul subtilizat de la terorişti.

Întins pe canapeaua murdară cu husă aspră, Noam suportă

greu recluziunea. Opacă, etanşă, ruptă de aerul de afară, încăperea largă seamănă cu un acvariu: tot ce vine din afară e filtrat; ecranele albăstrui îngroaşă atmosfera şi transformă

chipurile în feţe cenuşii; imobilismul informaticienilor, lipsa lor de expresivitate îi preschimbă în nişte peşti uriaşi, paşnici, în timp ce zumzetul instalaţiei de climatizare şi al ventilatoarelor reproduce hula şi resacul. Noam se consideră

prizonierul unui spaţiu străin, cu atât mai exotic cu cât nu înţelege mare lucru din operaţiunile care captivează hackerii.

Lipsit de ritm, pianotatul lor pe tastaturi aminteşte de ezitare ori de eşec, chiar dacă, din timp în timp, un strigă victorios provoacă adunarea tuturor şi felicitările.

Dosare de presă zac, răspândite în jurul scaunului.