— Nu! Asta nu!
M-am prefăcut că nu aud, am înghiţit conţinutul flaconului şi l-am aruncat pe jos. După care am început să mă rog, încordat, cu braţele încrucişate, în voia pedepsei zeilor, spiritelor.
Regina şi marele intendent se uitau atenţi la mine, paralizaţi, aşteptându-se să urlu de durere, să mă rostogolesc pe pardoseală, să mă ţin de burtă, să mă sufoc. Timpul încremenise. Nici unul dintre noi nu se mişca, nu vorbea. Abia de mai respiram şi nu clipeam. Frica de tot ce putea fi mai rău îi bătuse ca-n cuie pe locurile lor; bucurându-mă de spectacolul pe care-l dădeam, am rămas şi eu la fel.
M-am însufleţit dintr-odată, ca şi când m-aş fi întors la viaţă. Au tresărit. I-am liniştit:
— Asta este, Kubaba, ţi-am demonstrat eficienţa antidotului. Dacă-l vei înghiţi înainte de a te întâlni cu Nimrod, vei rezista.
I-am întins o cutie din papură, închisă ermetic.
— Ce este? m-a întrebat, primind-o.
— Praf de cărbune. Imediat ce îţi îmbracă limba, gingiile, gâtul, intestinele, otrava nu mai pătrunde în tine, fiindcă le arde mai-nainte. Amestecă-l cu miere, frământă-l, înghite, mestecă mult, cât mai mult cu putinţă.
Regina se uita la cutiuţă de parcă ar fi fost vorba despre un sipet cu lapislazuli. Deranjat de atâta admiraţie, marele intendent a început să se răstească:
— Cine ne dovedeşte că nu doar tu eşti insensibil la otravă?
— Taci, Hunnuwa! a mormăit Kubaba. Gelozia îţi ia minţile.
Am intervenit:
— Bună întrebare. S-ar putea ca felul în care e construit trupul meu să mă apere de această otravă şi, în realitate, cărbunele să nu aibă niciun efect.
— Exact! a întărit, tunător, marele intendent.
— Exact! am repetat. Să înlăturăm dubiul.
Am luat fiola.
— Au mai rămas nişte picături pe fund. Încearcă-l şi tu, Hunnuwa, după ce iei din praful meu.
— Poftim? a ţipat îngrozit.
Regina Kubaba a chicotit, observând spaima marelui ei intendent. Roşu la faţă de indignare, acesta şi-a îndreptat arătătorul descărnat în direcţia mea.
— Vrei să scapi de mine! Asta ţi-e ambiţia, să-mi iei locul!
Kubaba a bătut din picior.
— Linişte! Vindecătorul nu vrea să te alunge. De altfel, nimeni nu ar face ce faci tu cu mine, de neînlocuitul meu, şi doar o ştii. Nu-i aşa, dragule?
Intendentul s-a înroşit încă o dată, de data aceasta de ruşine, şi a întors capul. Kubaba mi-a zâmbit, coborându-şi pleoapele cenuşii.
— Mulţumesc, dragă vindecătorule pe cât de răutăcios, pe-atât de drăgălaş. Te ador. Lasă-ne otrava şi antidotul şi-o să ne descurcăm noi.
— Trebuie să-l iei cu câteva clipe mai înainte.
Inconvenientul este că vei avea dinţii, gingiile şi limba de culoarea cărbunelui. Poate că dacă vei lua praful în lapte, cu un pai, vei evita să ţi se înnegrească buzele.
— Nici vorbă! O gură oribilă, neagră şi tenebroasă îl va încânta pe conducătorul Babelului, îşi va închipui că
putrezesc. Oricum, prevăzusem să-mi bag sub tron un hoit de şobolan. Voi puţi regeşte. Voi puţi atât de tare, încât va păstra distanţa. Nu e ea nebună, regina. 42
*
Nimrod nu s-a zgârcit la darurile cu care a acoperit-o pe regina Kubaba.
Din spatele paravanului după care mă ascunsesem, privind prin nişte găurele, nu pierdeam nimic din ceremonia somptuoasă. În jurul meu, alţi soldaţi la pândă, înarmaţi care cu sabie, care cu lance, care cu arc, care cu ghioagă, rămâneau şi ei ascunşi, gata să intervină. Din atmosfera apăsătoare, din greutatea tăcerii, din concentrarea privirilor lor, din încordarea muşchilor gata de salt, simţeam contrastul dintre spectacol şi mobilurile lui reale: aparent, o recepţie regală îşi desfăşura fastul, culorile, strălucirea, îngrămădind în sală luxul momentului, covoare, bijuterii, parfumuri, veselă de cositor, vase ornamentate, cufere din pietre preţioase; disimulat, un conducător aspira să îşi asasineze rivala pentru a o prăda.
Aurul avea gustul de sânge.
Sosind din Babel, treizeci de hamali cu tunici impecabile, cu bicepşii împodobiţi cu brăţări din piele, cu părul ondulat şi dat cu unsoare, au lăsat darurile la baza estradei pe care trona Kubaba. O muzică răsunătoare, solemnă dădea strălucire defilării, fiindcă, epatant în toate, Nimrod era escortat de un alai alcătuit din corni, fluiere, oboaie, instrumente cu coarde ciupite, cu arc, tobe, talgere. Totul celebra pacea, frumuseţea, dar o privire mai atentă îţi permitea să descoperi că hamalii şi instrumentiştii ascundeau arme la şold şi pe spate, ceea ce înzecea garda lui Nimrod. Prin acest subterfugiu, soldaţii deveneau numeric superiori celor cu care Kubaba ticsise încăperea.
M-am uitat la Derek, alias Nimrod, pe care nu-l mai întâlnisem de la potop. Noura avea dreptate: nu se schimbase.
Sau, mai degrabă, neatins de ani, nu îşi schimbase stilul.
Îmbrăcămintea stridentă urmărea să-i dea un aer mai viril –
încerca să fie mai înalt prin încălţările cu tălpi groase, să-şi îngroaşe torsul cu o platoşă care-i ridica umerii cocârjaţi, să-şi ascundă subţirimea braţelor şi a picioarelor cu plăci de aramă
gravată, care le dădeau consistenţă. Machiajul, precis şi excesiv, îi accentua sprâncenele, îi marca piramida nazală, îi umbrea obrajii, dând o notă agresivă chipului molatic al lui Derek. Nepotrivită, din punctul meu de vedere, o barbă
îngrijită îi acoperea bărbia şi partea de jos a gâtului. Ştiindu-l spân, am conchis că era vorba despre o barbă falsă, şi am admirat artificiul prin care îşi disimula castrarea şi împiedica pe oricine că constate că era lipsit de mărul lui Adam43.
— Ei bine, regină, nu te uiţi la darurile mele? a spus afabil Nimrod.
