A râs, descoperindu-şi dinţii albi. Departe de a-l contraria, situaţia îl satisfăcea. Cu cât îi reperam mai mult ambiguităţile, cu atât se-mpăuna mai tare. Lui Gawan îi plăcea să

descumpănească, să evite convenţionalul, să se strecoare acolo unde nu era aşteptat, să se sustragă oricărei aşteptări. Încă o dată, îmi amintea de un păstrăv iridescent, ale cărui sclipiri orbesc, pe când supleţea lui îi asigură eschivele.

— De ce ai venit aici, Gawan?

Şi-a ridicat sprâncenele.

— Din plăcerea de a vă saluta pe tine şi pe cel mic. Şi ca să-ţi aduc veşti: nu a apărut nici o nou-venită.

— Adică?

— Nici o nou-venită în pavilionul femeilor. De când ai evadat nu a apărut nici o altă prizonieră. Nici vorbă de Noura.

Cum nu am reacţionat, şi-a manifestat nemulţumirea:

— Credeam că te interesează!

— Mda… Mulţumesc pentru informaţie.

În ultimele luni, luptând cu boala şi cu moartea în tabăra sclavilor, nu mă mai gândisem deloc la Noura. M-am auzit spunând:

— Regina Kubaba mi-a vorbit despre Noura!

— A, da?

— Kubaba ştie despre legătura mea cu Noura. De unde şi târgul: am venit în Babel pentru ca ea să-mi spună ulterior cum pot da de Noura.

— Ah, Noura, Noura, Noura… a murmurat Gawan cântat.

L-am prins de braţ.

— Nu ai fost niciodată îndrăgostit?

— E cel mai bun mijloc pentru a suferi. Ia gândeşte-te la trecutul tău împreună cu Noura: câţi ani te-ai bucurat şi câţi ai fost nefericit? Eeei?

Fără o vorbă, am constatat că, punând lucrurile în balanţă, perioadele de privaţiune cântăreau mai mult decât cele de fericire. A conchis:

— Tăcerea ta o confirmă, Naram-Sin: clipele de insatisfacţie sunt mai importante decât cele satisfăcătoare. Iată

ce înseamnă iubirea!

— Cantitativ, desigur, dar nu şi calitativ! Nu am cunoscut zile mai fericite decât cele cu Noura.

M-a scrutat şi a completat şoptind:

— Iar zilele fără ea se dovedesc cele mai nefericite. Descrii singura calitate a iubirii: intensitatea. Asta-i virtutea îndrăgostirilor, mortal de fericite, mortal de nefericite!

L-am privit atent:

— Gawan, mi-ai ocolit întrebarea.

— Aha, ai observat!

— Deci: ai fost vreodată îndrăgostit?

Gâtul i s-a înroşit şi a întors capul.

— Bineînţeles, a oftat. Şi mi-am jurat să nu o mai iau niciodată de la capăt. Decât dacă…

Dintr-odată a părut un bărbat foarte tânăr, care descoperă

totul, senzualitatea, sentimentele. L-am încurajat să se confeseze, repetând cu glas legănător:

— Decât dacă?

Şi-a ridicat ochii spre mine.

— Nu alegi dacă să te îndrăgosteşti ori nu, nu-i aşa?

Pleoapele i-au clipit rapid. A tuşit şi a redevenit stăpân pe sine:

— Ţineam să te întreb ce mai e cu Mael. Puştiul mi se pare înzestrat. Du-l la şcoala de scribi. Va ajunge secretar sau contabil. Haide, nu doreşte să-i ia locul tatălui lui ca tăietor de lemne, nu-i aşa? Deci lasă-mă să pun o vorbă bună la profesori.

Înainte de a apuca să comentez, Gawan a dispărut lăsând în urmă, în cameră, o aromă îmbătătoare. Prefera, fără îndoială, să nu-l întreb de ce îşi bătea atâta capul. Semnele de întrebare alcătuiau adevăratul parfum care-l învăluia pe Gawan. De ce să mă fi salvat? De ce era preocupat de băieţel? În definitiv, ne

rezumaserăm la statutul de tovarăşi întâmplători, întâlniţi la marginea unui drum; nici sângele, nici o istorie comună nu ne lega.

M-am întins în culcuş, cu Roko lipit de coaste, presupunând că, sub aparenţa sclipitoare, relaxată, caustică, Gawan ascundea valori simple şi rustice. Magicianul… Neciopliţii care cărau mărfurile îl porecliseră aşa pe bună dreptate. Unde e adevărul şi unde falsul în magie? Alternanţa acestora dă

naştere fascinaţiei. Nu reuşeam să-mi fie ciudă pe Gawan, nici pentru cele mai grosolane minciuni ale lui. Acest maestru al iluziilor rămânea un vrăjitor.

*

Lucrările la Turn fuseseră reluate. Activitatea era-n toi.

Materialele erau pregătite în amontele fluviului. În aval, începea ridicarea monumentului. Sub zidurile Babelului, echipele schimbaseră cursul canalului şi decopertaseră un teren imens: etajarea cu treizeci şi şase de niveluri făcea necesară o bază foarte largă.

M-am dus în locul de unde se extrăgea argila. Muncitorii care o făceau îi păstrau consistenţa şi nuanţa brun-gălbuie, care părea să facă din ea o varietate de felul corpurilor strălucitoare ale speciei noastre. O turnau apoi în formele de lemn. Unele cărămizi se uscau la soare, altele erau coapte în cuptoare. Cele uscate în aer liber urmau să împodobească

interioarele spaţiilor construite, pe când cele zdravăn coapte alcătuiau pereţii de rezistenţă.

Hotărât lucru, argila ordona vieţile, într-atât îi era de important rolul. Acoperită de tencuială drişcuită ori nu, de vopsea, de ţesături, de scânduri, de piele, constituia elementul esenţial pentru orice: case, temple, palate, ziduri, tăbliţe, oale, ulcioare, statui, jucării, inclusiv oameni, după cum îmi explica Mael… Elev la şcoala de scribi, îmi povestea în fiecare seară

ce spuneau profesorii. Înainte de a fi existat oamenii, pământul era populat cu zei. Aceştia se înmulţiseră în asemenea măsură, încât au fost obligaţi să muncească şi să îşi facă de mâncare.

Lucru care îi indignase. Unul dintre ei, Enki, fusese însărcinat să fabrice nişte subzei sau mai degrabă nişte servitori care să

muncească în locul lor şi să le dea cele necesare supravieţuirii.