— Te bucuri de o reputaţie excelentă.
— Vai, dar de-abia ce-am ajuns în Kish…
— Într-o singură lună ai vindecat mai mulţi locuitori decât şarlatanii noştri în zece.
M-a scrutat încă o dată, cu totul diferit de felul în care o făcuse cu câteva clipe mai devreme. Încurcat de tăcere, am riscat câteva vorbe:
— Mi-am adus desagii. Pe cine trebuie să tratez?
— Pe nimeni.
Am rămas uluit, lucru care a amuzat-o.
— Ce drăgălaş eşti când nu-nţelegi nimic! Ador chestia asta… Dacă ne vom întâlni cu regularitate, o să-nmulţesc surprizele.
Apoi, fără moment de trecere, glasul i-a devenit rece ca gheaţa.
— Acum nu e nimeni de-ngrijit. Hecatomba va fi mai târziu.
— Hecatomba?
— O să se treacă numai peste cadavre. Doar dacă nu cumva îmi va întinde o capcană mie, mie şi numai mie. În care nu vei avea de vindecat decât o babă.
— Despre ce vorbeşti? Despre un flagel? O epidemie?
De când tot băteam în lung şi-n lat Ţara Apelor Blânde, mi
se descriseseră boli devastatoare, care se răspândeau cu viteza unei viituri. Viaţa urbană, comasând sute de indivizi într-un spaţiu restrâns, favoriza contagiuni fulgerătoare.
— Despre el! a răspuns Kubaba.
— Care el?
— Cum, nu i-am spus numele? Tot ce se poate… M-am temut că şi doar spunându-i numele l-aş putea aduce. Aşa că
mă abţin să-l pronunţ. Nu e ea nebună, regina.
A împietrit şi-a şuierat:
— Nimrod.
Ţestoasa s-a cutremurat, gata să intre înapoi în carapace.
După o scurtă ezitare, a luat tăbliţa de argilă pe care o ţinea între coapse şi a fluturat-o:
— Ştii să citeşti?
Înghiţindu-mi saliva, m-am decis să-mi exagerez progresele în descifrarea semnelor, dând din cap. Mi-a dat mesajul. În timp ce-l parcurgeam, şi-a frecat articulaţiile umflate ale degetelor, uitându-se-ntr-o parte.
— Regele din Babel îmi va face o vizită când va fi lună
plină. Situaţia se complică. Din prima lui zi la putere, se străduie să pună mâna pe cetatea şi pe câmpurile mele. Până
anul trecut, s-a comportat decent, sperând să crăp. Amabil din partea lui, mai ales că asta l-ar face să evite pierderea de soldaţi şi decimarea poporului meu, pe care consideră că-l poate lua în sclavie. Bun, precizez că l-am ajutat să aibă
răbdare: la fiecare întâlnire m-am aranjat aşa ca să par mai urâtă şi mai pe ducă, ceea ce nu e cine ştie ce provocare. În faţa lui mă arăt neajutorată. O dată, am tuşit de-am crezut c-o să-mi sară urechile din cap; altă dată, am stat de vorbă într-o surzenie de şarpe-ncovrigat; o a treia oară, o vorbă n-am scos; ultima, l-am primit culcată, ba chiar m-am pişat pe mine ca să-l conving. Şi-atunci am renunţat. Nu doar că mi s-au terminat ideile, dar a şi tras concluzia că-mi bat joc de el. Nimrod este
orice, numai un fraier nu.
S-a închis în sine.
— Mă va ucide.
— Poftim?
— Nu mai are timp să îşi cultive scrupule. Conform arhitectului lui, îi trebuie o mie de oameni pentru a produce cărămizile, două mii pentru a le pune unele peste altele, trei mii pentru a schimba cursul canalului şi a curăţa terenul unde i se va ridica noul turn, încă o mie pentru a hrăni cele şase mii dinainte. Cu şapte mii de oameni, în patru ani ar reuşi să
construiască un turn normal, precum cel vechi. Or, a prevăzut unul mult mai înalt.
— Da, un turn de optsprezece etaje.
— Nu, de treizeci şi şase.
— De unde ştii?
— Nu e nebună ea, regina! Nu contează… Conform estimărilor mele, nu va reuşi decât mobilizând de cinci ori pe-atâta. Are deci nevoie de treizeci şi cinci de mii de sclavi.
După părerea spionilor mei, acum nu are decât cinci mii. Şi e grăbit. Aşa că iată-mă strânsă cu uşa: va veni aici după mine.
