inferioară, o sămânţă de dispreţuit, divinităţi de rang inferior.

Soluţia stă în mâinile zeilor superiori. Să respectăm scara ierarhică. Să ne rugăm la cei mari, la Innana, la Enki. Odată

ajunse la ei rugile, vor interveni pe lângă demoni şi le vor ordona să înceteze. Doar conducătorii contează. Regii lumii sunt cei ce comandă. E o idioţenie să rătăceşti pe lângă

subalterni. La putere trebuie să se recurgă.

L-am regăsit perfect pe Derek din vremea potopului, cel ce simplificase pădurea zeilor, a spiritelor şi a sufletelor, desemnând drept unică entitate la care lumea să se roage Spiritul Lacului. Modul lui de a gândi continua să precizeze o ierarhie. Să se fi referit la zei, ori chiar la el? La domnia lor, sau la a lui?

— Zeii minori sunt doar nişte dăunători orbi, proşti, agresivi. Înţeapă, lovesc, rănesc, habar neavând de ce-o fac.

Nu au nevoie de vreun mobil, ocazia le e de ajuns. Dăm greş

încercând să îi influenţăm, să le băgăm minţile-n cap. Doar forţa îi potoleşte, forţa care vine de sus, forţa care-i păcăleşte şi-i stăpâneşte. Doar zeii le pot impune ordinea.

A bombănit excedat:

— Am adunat dovezile. Lui Lamastu, demonul ăsta feminin groaznic, înverşunându-se împotriva bebeluşilor şi femeilor gravide, monstrului ăsta păros cu chip de leu şi urechi de măgăriţă, nimeni nu-i poate opune rezistenţă când îşi înfige colţii într-o carne. Nici oamenii, nici demonii nu-l opresc, cu-atât mai puţin demonul Pazuzu, aşa cum îşi închipuie naivii. În schimb, Innana, pe care am invocat-o, a reuşit.

A suspinat privind fix camera de sus a Turnului, de parcă

zeiţa l-ar fi ascultat.

— În timpul ultimei luni, am organizat ceremonii în cinstea Innanei, la care au venit jumătate din locuitorii Babelului. Asta va schimba situaţia. Pentru moment, Innana nu a reacţionat.

Totuşi, nu vom avea mult de aşteptat. Poate că ea a inspirat-o pe regina Kubaba, care ţi-a dat misiunea asta.

L-am aprobat pentru a-l îmbuna:

— Fără îndoială. Totuşi, Nimrod, te previn că folosesc mai degrabă plante decât rugăciuni. Spiritele bune, care tratează

răul, în ele îşi au lăcaşul.

— Perfect! Plantele tale vor însoţi rugile noastre către Innana. Doar ea a dorit-o, călăuzindu-te spre noi. La muncă, Naram-Sin.

Nimrod s-a întors şi a intrat cu pas hotărât în palat. Stătuse câteva clipe de vorbă cu mine, fără însă a mă privi cu atenţie.

Evident, nu era interesat de interlocutori. Chiar când dialoga, susţinea de fapt un monolog. Totul se desfăşura în el, între el şi el însuşi, ceilalţi neavând decât să se supună. Dorinţele lui modelau lumea. Spunea ceva, iar realitatea îl urma.

Când silueta înaltă i-a dispărut sub portic, am observat că, pentru el, nici nu mai eram acolo, ci deja lucram în tabăra sclavilor.

*

Săptămânile care au urmat s-au dovedit printre cele mai dificile din viaţa mea.

Mai întâi, i-am regăsit pe Saul şi pe Mael în Grădina lui Ki.

Emoţia şi îmbrăţişările m-au uimit. Beat de fericire, întorcându-se mereu spre mine, Mael râdea, dansa cu Roko, mi se agăţa de picior şi mă contempla, cu pleoapele lăsate, de parcă l-ar fi orbit soarele. Sfios, cu ochii umezi şi privirea blândă, Saul mă privea atent, îmbujorat, aprobând din cap ce spuneam, fără a încerca să înţeleagă. Rapid ne-am făcut anumite obiceiuri, ronţăind câte ceva în zori, înainte de a-mi începe treaba, mâncând împreună în asfinţit, la întoarcere, exersând scrierea la lumina tremurătoare a torţelor – în timpul acestor lecţii Roko supraveghea împrejurimile, Saul pregătea tăbliţele de argilă46, pe când, cu calama în mână, mă întreceam în iscusinţă cu Mael. Câştigasem o familie, lucru care mă

bucura.

Numai că, vai, restul timpului îl petreceam în infern. Aş fi rezistat oare lipsit de fericirea de acasă? În tabăra sclavilor mă

confruntam cu zile negre. Niciodată nu mai întâlnisem o asemenea mizerie, fără îndoială fiindcă atunci dădea mizeria năvală în istoria lumii… Când nu exista nici un oraş pe pământ, când nici un regat de amploarea Babelului nu prospera, asemenea comasări nu aveau loc. Dacă mai asistasem la rapturi sau jafuri de război, prada se limita la câteva persoane care trăiseră ulterior printre învingători. Aici, o populaţie superioară numeric celei a babelienilor supravieţuia separat, constrângând armata să înfiinţeze, la picioarele oraşului, o mahala precară, înjghebată de nevoie, în care supravegherea şi disciplina mobilizau numeroşi soldaţi, la rândul lor transformaţi în prizonieri ai prizonierilor. Pe când Babelul îl făcea pe fiecare dintre locuitorii săi să fie mândru de

măreţia şi splendoarea cetăţii, tabăra îşi înjosea ocupanţii.

Odată cu conflictul, captivii îşi pierduseră şi libertatea, şi demnitatea. Supuşi cu biciul, îngrămădiţi unii-ntr-alţii, bărbaţii, femeile, copiii, bătrânii nu aveau, pe rogojina care li se aruncase, decât o boccea în care putrezeau hainele şi amuletele pe care le putuseră păstra cu ei. Palisade înalte delimitau lagărul. La porţi veghea o pază dură, întărită. De-a lungul gardului fuseseră săpate şanţuri, unele pentru urină, altele pentru defecare; gunoaie şi excremente plescăiau în aer liber, degajând o duhoare persistentă; de acolo se ridicau coloane groase de muşte care bâzâiau, acopereau cerul ca un fum, ţâşneau din gropile cu dejecţii direct pe alimente. Care, oricum, de săptămâni întregi lipseau. Soldaţii îşi opreau pentru ei porţiile insuficiente care le soseau, după care împărţeau resturile stricate turmei omeneşti, considerând că fructele putrede, cerealele abia fierte, resturile alterate le ajungeau acelor porci…

Tot soiul de boli măcinau sclavii, unele datorate muncii –

infecţii, cicatrici care se redeschideau, fracturi, fisuri, ruperi, blocaje ale spinării –, altele provocate de condiţiile de trai –

anemii, insomnii. În acelaşi timp, erau decimaţi de o afecţiune misterioasă şi teribilă. Fadim, ghidul meu, mă prevenise încă

de la intrare: „Atenţie! Corpurile astea nu se mai cacă, se topesc.“ Fapt e că, deţinuţi şi soldaţi, sufereau de diarei violente, care ţineau câte un ceas, o luau de la cap, însoţite de vărsături, secătuindu-i. Unii îşi reveneau în câteva zile, cei mai mulţi mureau. Cum cei din urmă se învineţeau înainte de a-şi da duhul, se vorbea despre „răul vânăt“47.

Diferiţi demoni erau consideraţi răspunzători de ravagii: demonul călător, care ţâşnea pe nevăzute dintr-un individ într-altul, demonul mâlos, ieşit din pământ, care devora rămăşiţele cu ajutorul şobolanilor, servitorii lui, demonul aerian, un vânt aprig a cărui suflare otrăvită împrăştia nenorocirea.

Spre deosebire de locuitorii Babelului, nu stăteam să

descopăr vinovaţii şi nu avem urechi pentru incantaţii, formule

magice şi sacrificii. Ca discipol al lui Tibor, îi aplicam metoda: observam simptomele şi căutam în natură cu ce să îndrept natura.

Studiam martiriul nefericiţilor. Din anusurile lor ţâşnea neîncetat, ca un duş, o apă tulbure, grunjoasă, cu un miros fad, dulceag, ca al iasomiei zdrobite. Fenomenul mă descumpănea: de unde acele cataracte fără legătură cu puţinul pe care-l ingeraseră? Eu, care credeam că eram alcătuiţi din pământ –

din argilă, se afirma pe acolo –, începeam să bănuiesc că apa ocupa un loc important în noi, deşi nu se vedea, şi că ne revigora trupul irigându-l. Nu prezentau oare cadavrele o uscare intensă? 48

Aşa că am ajuns la următorul diagnostic: dacă apa curge din corpuri, acestea trebuie din nou umplute cu apă, dar nu cu acea apă murdară. Urmat de Fadim, am cerut cincizeci de femei care să mă ajute. Am folosit cărbune ca filtru pentru curăţarea fluidelor pe care canalele le aduceau pe câmp, apoi le-am îmbuteliat. Odată lichidul purificat, răcit, l-am dat bolnavilor să-l bea în cantităţi mari, deseori forţându-i, într-atât epuizarea le spulberase energia, le slăbise muşchii, le înmuiase oasele.

Din zi în zi, bieţii de ei se înzdrăveneau, sufereau mai puţin de crampe, încetau să se mai golească. Pentru a le grăbi convalescenţa, am folosit un raţionament identic: dacă-şi pierdeau carnea, aceasta trebuia compensată. Am cerut să li se dea carne friptă, bucăţi de pulpă sau de ficat. Şi în acest caz am obţinut rezultate. În ambele situaţi, procedura lui Tibor şi-a demonstrat eficienţa. 49

Forma luptei mele s-a schimbat, nemaifiind cea a unui medic cu o boală, ci, mai degrabă, a unui singuratic cu o armată. Urlam explicând că răul vânăt ar dura mai puţin dacă

tabăra ar fi igienizată: trebuia epurată apa, îndepărtată cea care se consuma din şanţurile cu excremente, spălate fructele şi legumele cu lichid curat, era de preferat carnea terciului de cereale.

Conducătorii militari, chiar şi aceia care simţiseră pe pielea

lor răul vânăt, refuzau să mă asculte. Atunci am cerut o întrevedere cu Nimrod. La fel ca la întâlnirea precedentă, acesta a limitat discuţia la câteva clipe, în curtea intermediară.

Deşi prevenit de spioni, s-a prefăcut că atunci îmi descoperea raportul, sfaturile, apoi mi-a declarat că îmi împărtăşea opinia.

Am profitat pentru a-l implora să îndepărteze războinicii care furau alimentele din tabără. În încercarea de a-l convinge, am folosit un şiretlic, însuşindu-mi elucubraţiile lui despre ierarhia divină.

— Războinicii se înverşunează să influenţeze demonii neclintiţi, Nimrod. Or, ştim foarte bine că asta e la fel de stupid ca a dori să dresezi puricii! Războinicii se dedau la îndelungate şedinţe de exorcism, care nu duc decât la istovirea bolnavilor. Împrăştie saci cu amulete care conţin un flacon cu un sirop infect care face şi mai rău intestinelor şi aşa groaznic zguduite. Îngroapă statuete în jurul saltelelor de paie.

Descurajează amărâţii ăştia, anunţându-i într-o zi: „O să te vindeci, fiindcă m-am întâlnit cu un câine alb“, a doua zi: „O