Dintr-odată, un bărbat a intrat în pensiune, îmbrăcat într-o mantie imaculată, încinsă cu o împletitură împodobită cu pene, cu brăţări din aramă pe bicepşi, cu un coc înalt şi rotund din care se lăsau şuviţe lungi, franjurate. Înclinându-se, s-a prezentat ca trimis al reginei Kubaba care mă chema la palat.
— Pe cine trebuie să îngrijesc?
— Nu ştiu. Maiestatea Sa vă aşteaptă.
Din precauţie, mi-am luat traistele în care aveam cele necesare şi am urmat emisarul, care a început un dialog respectuos, în vreme ce urcam străzile. Ce diferenţă faţă de soldaţii din Babel, care mă bruscaseră până la pavilionul lui Gungunum!
Odată ajunşi pe domeniul regal, am trecut de un post de pază, am luat-o pe o alee a grifonilor40, apoi am trecut prin
Palatul Parfumurilor, bijuteria arhitectonică pe care mi-o descrisese Gawan, un ansamblu alcătuit din diferire soiuri de lemn parfumat, fiecare încăpere fiind o lume exotică specială
atât vizual, cât şi olfactiv.
Ne-am oprit într-o sală vastă, cu coloane rotunjite, pe care capitelurile le încoronau cu motive florale. Trecute unele peste altele, covoarele îşi etalau culorile pestriţe, împodobite pe deasupra cu perne umflate, ţesute cu fir de aur. În cele patru colţuri, câte o fântână de marmură îşi trimitea susurul liniştitor.
— Apropie-te.
Glasul, grăbit, aspru, muşcător ţâşnise dinspre un jilţ larg, care trona în fundul sălii. De unde mă pândea o formă
omenească.
Am înaintat.
Regina Kubaba semăna cu o broască ţestoasă. Capul mic, plin de riduri, ieşea deasupra unui corp ţeapăn, făcut foarte voluminos de veşmintele de ceremonie brodate; cap care se întindea înainte scrutându-mă, unic element mobil al unei mase inerte în care s-ar fi putut retrage. Craniul cu păr rar apăsa parcă, îndoind gâtul boţit, şi acea greutate părea a fi a nenumăratelor gânduri care se înghesuiau îndărătul ochilor vioi. Kubaba sclipea de urâţenie şi de inteligenţă. Ca o scoică
închizând înlăuntrul ei perla, carnea degradată a reginei oferea un sipet spiritului ei sprinten.
— Eşti arătos.
A zâmbit, descoperindu-şi dinţii minusculi şi cenuşii ca nişte colţi de şopârlă.
— Ah, dac-aş fi avut cu cinci ani mai puţin…
Limba vineţie i-a umezit buzele uscate.
— Cu cinci ani mai puţin… aş fi încercat să-ţi plac.
A rămas pe gânduri.
— Cinci ani… sau cincizeci de ani? Nu-mi mai dau seama.
Câţi ani îmi dai?
Nedorind să răspund, am încercat o diversiune:
— Întrebi medicul, sau bărbatul?
Părea mulţumită că astfel mai câştiga timp.
— Nu e doar drăgălaş, mai e şi abil.
Siderat de familiaritate, am roşit. A exclamat încântată:
— Roşeşte! Ce mai băieţel! Ai grijă, o să fiu în stare să spun orice pentru plăcerea de a te vedea stacojiu. De altfel, în general, zic orice, tot ce-mi dă prin scăfârlie. Nu prea îşi ţine rangul devla asta a mea, nu, nici vorbă.
S-a lăsat pe spate chicotind; aşa, răsturnată, nasul ascuţit lăsa la vedere două nări înguste, fine, asemănătoare cu ale unei pisici.
— Deci câţi ani îmi dai?
Înainte să improvizez o a doua eschivă, a continuat:
— Ei bine, nu, linguşitor ticălos, am mult mai mulţi! Da, mult mai mulţi! Întotdeauna am avut mult mai mulţi. Încă din naştere. Deja la cincisprezece ani eram confundată cu mama.
În fond, un enorm privilegiu: spre deosebire de celelalte puştoaice, eu n-am îmbătrânit niciodată. Eram mult peste ele… Mi-o mărturisesc uneori, când mă văd oglindită:
„Kubaba, fata mea, eşti formidabilă: nici că te schimbi!“
M-a privit ţintă, cu asprime.
— N-are rost să mă minţi, băiete. Sunt perfect conştientă că
am ajuns o pocită bătrână. Păstrează-ţi linguşelile pentru tine.
— N-am zis nimic.
— Ah, da?
A tuşit uşor, s-a întors spre dreapta, spre stânga, apoi a bătut din palme.
