voi fugi: nu doar că i-ai arestat pe cei ce erau cu mine, dar

zbirii tăi mă mai şi pândeau.

Luptând cu un zâmbet răutăcios, regina, încruntându-se, a afişat un aer reprobator.

— Ţţţ-ţţţ-ţţţ, uite la ce mă obligi! Crezi că mă amuză să fac pe reaua, să cresc copii ca micuţul ăsta… micuţul ăsta… cum îl cheamă?

— Mael.

— Un băiat sclipitor, care citeşte şi scrie.

Observaţia mi-a arătat în ce măsură fusesem spionat de când venisem la Kish.

— Ce te leagă de el? a continuat.

— L-am smuls din ghearele morţii operându-l.

— Şi?

— Simt că sunt răspunzător pentru el.

— În fond, te porţi ca mine: te însărcinezi cu soarta unor indivizi pe care îi cunoşti prea puţin; iar eu mă lupt pentru supuşi pe care nu i-am întâlnit niciodată şi pe care poate că nu i-aş suporta dacă i-aş frecventa.

— Îi slujeşti, te slujesc.

Şi-a întors capul, gânditoare.

— Pe tatăl micuţului l-aş fi putut ridica numai pentru mine, doar pentru mine, fiindcă îmi aminteşte de scumpul meu soţ –

Zababa să-i aibă sufletul în pază –, totuşi Hunnuwa nu ar fi apreciat gestul. Şi-apoi, la vârsta mea, trebuie să-ţi mai înfrânezi pasiunile. La cine ştie ce mişcare greşită, un flăcău zdravăn ca el m-ar fi zdrobit.

A izbucnit în râs nepăsătoare, închipuindu-şi scena. Am întrerupt-o tăios:

— Unde se află?

— La adăpost. Te aşteaptă.

S-a uitat la mine fix, cu duritate.

— Târgul e simplu: mă asculţi, te întorci la Babel escortat de oamenii mei şi îţi oferi serviciile monstrului. Te vei întâlni imediat cu tatăl şi cu ţâncul.

— Şi cu câinele?

A clătinat din cap.

— Nu, cu câinele nu.

Mă temeam de tot ce putea fi mai rău. În Ţara Apelor Blânde animalele erau prinse şi tratate ca nişte bunuri, nu ca nişte fiinţe. Fie erau ucise, fie exploatate: nici vorbă să fie domesticite.

— Ce-ai făcut cu Roko?

A zâmbit ca o mamă tandră bebeluşului ei.

— Doarme la etajul de deasupra, dragule. Va veni cu tine la Babel. Ce te leagă de el?

— E câinele meu…

— Mmm, mereu secrete…

Colţurile gurii i s-au ridicat ca unui lup care-şi întredeschide botul în faţa prăzii.

— Mă consideri crudă, nu-i aşa?

— O clipă te consider într-un fel, clipa următoare invers.

Mă surprinzi.

— Ce compliment drăguţ! Dragule, cum ţi-am părut azi, la ceremonie, în faţa monstrului?

— Fricoasă şi vitează. Umană şi inumană.

— Eu, inumană? Mi-am salvat poporul.

— Inumană când l-ai împins pe Nimrod să îşi otrăvească

una dintre gărzi…

A îndepărtat critica făcând o figură dispreţuitoare.

— Ah, asta era? Şi-a căutat-o.

— Te referi la Nimrod? Eu vorbeam despre soldat.

S-a uitat uluită la mine, zăpăcită. Şi pentru ea, la fel ca pentru ceilalţi locuitori ai acelui teritoriu, oamenii nu erau toţi la fel.

— Ei, dragule, ce-nseamnă un soldat din gardă?

— Un soldat din gardă este un om ca toţi ceilalţi.

— Ba nu! Există niveluri diferite.

— În cetăţile voastre. Nu în natură.

— Nici în natură fiinţele nu sunt la fel. Există cei puternici, cei slabi, cei care comandă, cei care ascultă, stăpânitorii şi stăpâniţii. De unde vii, bietul de tine?

— Mă port ca un vindecător. Toate vieţile sunt la fel de preţioase.

A bombănit: