— Să ce? Să-mi fie şi mai rău? Adu-mi altă femeie.

Ajuns în curtea pavilionului, m-am sprijinit de o coloană.

Mai mult ca oricând, grădina mă lăsa să văd magnifica ei volieră. Dacă ici şi colo, pe alei, băteau din aripi turturele sau

vrăbii sprintene, alte păsări, crengile punctate de flori şi femeile întinse sub rămuriş leneveau împodobite, splendide, colorate. În pofida şuşotelilor, gânguritului, freamătului, persiflărilor, o langoare liniştitoare se desfăşura între plictis şi voluptatea de a trăi. Numai cerul de un azuriu imperturbabil părea făcut să dureze.

Mi-am întors capul gândindu-mă că eram pe punctul de a însângera acel tablou. Oribil! Eram furios. Ce urma să fac nici în vreun coşmar nu-mi trecuse prin minte: să condamn o femeie. Mai rău: să o împing în braţele celui care i-ar fi fost iubit la noapte şi asasin în zori. Deveneam mesagerul morţii.

Cum puteam evita asta? Dacă mă eschivam, aş fi declanşat suspiciunea lui Nimrod. O luasem pe un drum fără întoarcere şi fără posibilităţi de-al ocoli, pe un coridor pietros, inexorabil, care mă obliga să acţionez împotriva principiilor mele, în speranţa de a-mi atinge scopul.

M-a oprit Balmunamhe. Figura mea împietrită îi arăta că nu aveam nici o reacţie faţă de soarta Nibabei. Bănuiam că asta îi convenea, tocmai fiindcă el era foarte îngrijorat.

— Caut altă femeie pentru Nimrod.

— Aha…

Şeful eunucilor nu şi-a permis nici un comentariu. În adâncul lui, ura cruzimea lui Nimrod tot atât de mult pe cât se temea de ea. O clipă am rămas amândoi tăcuţi. S-a încruntat şi m-a întrebat:

— S-o chem pe micuţa Siduri, cea la care ai şovăit ieri?

Am încuviinţat. S-a îndepărtat. Să rămân? Voi putea privi în ochi victima pe care o voi desemna? Voi avea tăria să o conving vesel că Nimrod o alesese?

— Balmunamhe!

M-am apropiat de el.

— Care dintre ele suportă cel mai greu prizonieratul?

S-a gândit puţin, apoi faţa i s-a luminat:

— Diana. E superbă! Detestă atât de tare locul ăsta, încât a reuşit să evadeze. Singura care a reuşit. O femeie… ieşită din comun.

În vremuri normale, admiraţia lui Balmunamhe faţă de cea care îi rezistase şi pe care o încarnasem o zi m-ar fi distrat, dar în situaţia de faţă îmi pierise orice chef .

— Nu cumva vreuna… a încercat să-şi ia zilele?

— Nelishipak. De trei ori a încercat să se sinucidă. Acum refuză să mănânce. Ea…

S-a întrerupt: înţelesese unde voiam să ajung.

— Ce părere ai? am şoptit.

A înghiţit în sec.

— Prea bine.

În seara aceea am stat doar un pic de vorbă cu Abram şi încă

şi mai puţin cu Gawan, care venise să-l mai distreze pe Mael.

M-am izolat în culcuşul meu, întins pe saltea, cu Roko lipit de pântec. Îi scărpinam cu degetele urechile a căror blană

incredibil de mătăsoasă mă liniştea. Imediat ce mă opream, Roko, îndrăgostit, lăsa să-i scape un geamăt prelung, surd, cavernos, care-i ridica tot pieptul, după care îşi întindea labele înainte pentru a mă îndemna să continui; îl ascultam, mulţumit să simt apăsarea lui tandră şi timidă.

Dimineaţă, când ieşisem din palat, mă prăbuşisem pe o uliţă. Nemaiputându-mă abţine, vomasem. Mă repezisem apoi până în tabăra sclavilor: cu o furie de nebun îngrijisem tot ce era de îngrijit, mă aruncasem în muncă fără să mai socotesc ce şi câte făceam, trecusem de partea vieţii, îmi ofeream scuze vindecând cât mai mulţi.

Dar, vai, noaptea, în pofida oboselii, îmi imaginam camera în care Balmunamhe era probabil pe cale de a o prezenta pe Nelishipak. Îi va tolera oare Nimrod letargia, tristeţea,

slăbiciunea, silueta de victimă? Şi-o va duce oare în pat pe cea care nu nădăjduia decât la mormânt? Nu-l va scârbi aceasta?

Mesagerul regal a dat buzna cu o torţă în mână.

— Te cheamă Nimrod! Hai, repede!

Deranjat, Roko a adulmecat agresivitatea trimisului, anxietatea mea şi a mârâit arătându-şi colţii.

— Potoleşte-ţi fiara! a ţipat mesagerul, agitând torţa spre botul ameninţător al câinelui.

I-am comandat lui Roko să se aşeze, mi-am pus hainele pe mine şi mi-am luat desaga cu cele trebuincioase primului ajutor. Ca printr-o înţelegere tacită, am alergat apoi umăr la umăr până la palat. Cu cât mă apropiam, cu atât eram mai alarmat. Oare Nimrod avea să-mi reproşeze că i-o alesesem pe sinistra Nelishipak? Să-mi fi ghicit şiretlicul, iar acum mă

păştea condamnarea la moarte?

Am intrat în camera lui. Câteva torţe smulgeau locul din penumbră doar atât cât să compună tenebre portocalii.

Pe cearceaf am zărit un corp însângerat. Degetele lui Nelishipak erau strânse pe pumnalul pe care-l avea înfipt în piept. M-am repezit la ea. Lividă, nu mai respira, rana încetase să-i mai sângereze, şi carnea deja i se răcea.

Îngrozit, Nimrod a venit şi el lângă pat.

— Cum am ajuns în pat şi-a băgat pumnalul în piept. Mi-a fost frică.

— Frică de ce?

— Să nu-l îndrepte spre mine.

Şi-a dus cupa cu apă la buze, dar nu a băut. Tremura:

— De fapt, a fost şi mai rău.

S-a ridicat şi a urlat la servitori:

— Luaţi-o! Curăţaţi! Schimbaţi tot. O urmă să nu mai rămână!

S-a întors spre mine şi m-a rugat să-l urmez.

Pe terasa de piatră ne-a învăluit noaptea cu frigul ei înţepător. În depărtare, urcând dinspre mahalale, bătăi de tobă, ca o inimă palpitândă a cetăţii, subliniau un dans în ritm hipnotic. Glasuri omeneşti i se alăturau, topite ori distincte, cărora le puteai percepe parcă şi contracţiile gâtului.

Dacă bolta cerească, întunecată şi transparentă, se retrăsese în depărtare, o lună ruginie atârna deasupra noastră. Nimrod a arătat-o, furios: