atingere a limbii redase vederea unui orb. 50 În orice caz, presupunând că Roko nu îmbunătăţea condiţiile de trai ale oamenilor, le ameliora în schimb pe cele ale câinilor care, în Ţara Apelor Blânde, erau maltrataţi: mulţumită lui, au început să fie priviţi cu mai puţină răutate.
Pe măsură ce se confirma, propria reuşită mă devasta. Eram
oare îndreptăţit să-i îngrijesc pe acei bieţi amărâţi? Imediat ce-i puneam cât de cât pe picioare, contramaiştrii luau pe sus rahiticii, îi împingeau în şantier, îi supuneau unor corvezi extenuante, îi obligau la un ritm infernal, îi biciuiau dacă se împotriveau. Moartea pe care îi ajutasem să o evite aveau să o cunoască oricum, în urma hărţuirilor violente. Vindecându-i, nu îi eliberam, ci doar le prelungeam umilirea, îi trimiteam înapoi spre calvar, le grăbeam o agonie încă şi mai rea. Mulţi, când mă aplecam spre ei, îmi şopteau:
— Te rog, lasă-mă să mor…
Îşi pierduseră pământul, casa, meseria, clanul, şi ultimii lor apropiaţi pieriseră copleşiţi, disperaţi, de răul vânăt; răgazul pe care li-l acordam îi transforma la loc în carne chinuită, bună
doar să fie pusă la muncă ori biciuită. Le observam disperarea care le ţâşnea din ochii înfundaţi în orbite, groaza de a sucomba şi spaima de a mai trăi. Tot mai des îmi întorceam privirea de la acele chipuri supte, ca de ceară, de culoarea cenuşii, măcinat de una şi aceeaşi întrebare: de cine ascultam vindecându-i? De datoria mea de vindecător, sau de Nimrod?
Salvam oameni, ori furnizam muncitori unui tiran?
Succesul meu nu-mi aducea decât necazuri: dincolo de resentimentele celor bolnavi, îmi atrăgea şi ostilitatea celor sănătoşi. La început, vindecătorii din Babel atribuiseră
vindecările amuletelor lor, iar preoţii rugăciunilor. Pe măsură
ce trimisesem la plimbare vindecătorii şi preoţii, deformarea bilanţului devenise imposibilă, ceea ce mi-a adus numeroşi duşmani. Ajunsesem să prefer soldaţii lipsiţi de păreri acelor pseudosavanţi roşi de invidie şi de neputinţă.
Numai populaţia mahalalelor mă preţuia. Când treceam pe străzi, alături de Roko, lumea se înclina, mă saluta, mă aclama.
Seara, în Grădina lui Ki, apăreau respectuoşi pentru a-mi cere sfatul, pentru a-mi înfăţişa vreun bolnav, pentru a-mi aduce daruri după vreo vindecare51.
În această vreme, Saul se năruia. Nu mai avea nimic din colosul care fusese; o fiinţă fragilă se ghemuia în spatele
frunţii bombate, în spatele muşchilor puternici şi bine reliefaţi.
Saul nu mergea înainte decât prin convenţii, reguli, cutume, opinii general împărtăşite; fără ele, se prăbuşea. Smuls din pădurea lui, întrerupte fiindu-i legăturile cu clanul, lipsit de meseria pe care o învăţase, voinicul care nu cunoscuse decât viaţa de tăietor de lemne se clătina, nemaiştiind pe ce să se sprijine. Forţa îi fusese fizică, niciodată mentală. Descumpănit, pierzându-şi reperele, cu fiecare zi care trecea era tot mai mult în cădere liberă: fie bântuia prin taverne, unde se umfla cu bere până îşi pierdea cunoştinţa, fie rămânea la pensiune, în stare de prostraţie, fierbând în ruşine. În timpul crizelor de luciditate, se trata cu asprime, se acuza de laşitate, intra în conflicte dure cu sine însuşi, care-i sporeau starea de rău. Îl apostrofasem de mai multe ori, dezaprobându-i beţiile: discuţiile noastre îi provocau tăgăduieli, mărturisiri, lacrimi, apoi promisiuni; numai că, a doua zi, o disperare ascuţită îl arunca la loc în alcool. Căderea se accentua. Nici bunăvoinţa lui, nici sprijinul meu, nici dragostea pentru fiu, nici afecţiunea lui Mael nu i-o opreau. Credeam cu naivitate că Babelul era cel care îl distrugea; totuşi, cum continuase să se îmbete şi în Kish, am dedus că oriunde s-ar fi aflat, tot se considera pierdut. Exilul îl distrugea. Doar atâţia indivizi trăiesc astfel, simţindu-se ei înşişi doar umăr la umăr cu ai lor, în legătură cu ei, poate chiar strâns legaţi.
Există două feluri de oameni: copaci şi pietre. Copacii există prin rădăcini, pietrele se rostogolesc de la sine. Copacul creşte în pădure, înconjurat de alţi copaci şi se ofileşte imediat ce iese din pământ. Piatra se duce la vale pe drumuri, conform propriei sale dinamici; dacă o opreşte vreun obstacol, porneşte din nou şi nu se opreşte decât în cel mai jos loc cu putinţă. Eu eram o piatră, Saul – un copac. Eu călătoream, el rătăcea. Eu încercam, el regreta. Pofta de viitor mă incita să înaintez, nostalgia trecutului îi reducea paşii la un tropăit dureros.
Pentru a prinde iarăşi rădăcini, i-am sugerat să muncească în Babel. Planul l-a entuziasmat. A dat repede de un tâmplar care dorea să îşi angajeze un ucenic. Trecând pe la atelier, m-a
amuzat complicitatea lor, patronul scund şi firav, ucenicul uriaş şi robust: crenguţa îşi angajase un trunchi.
Mael avea exact calităţile opuse tatălui: constituţia sa fragilă
adăpostea un spirit puternic. Însetat să ştie, pasionat de scris, progresa atât de repede, încât îmi reproşam că-i dedic prea puţin timp.
Într-o seară, istovit, m-am întors mai târziu decât de obicei la pensiune, escortat de Roko, la fel de epuizat şi el. De cum am trecut pragul, gazda, adormită, m-a anunţat că Saul plecase la băut în oraş şi că un bărbat mă aştepta la etaj. Am urcat scara din lemn evitând să o fac să trosnească şi m-am apropiat în linişte de cameră, pentru a-mi descoperi musafirul.
La lumina opaiţului, Gawan Magicianul îl admira pe Mael, care desena semne pe o tăbliţă. Ochii lui Gawan sclipeau uitându-se la copil. O bunăvoinţă, un calm, o generoasă
vigilenţă, pe care în mod obişnuit nu i le-aş fi pus în seamă, îi potriveau trăsăturile fine, nasul fin cu suavitatea buzelor, îi destindeau încordarea craniului ori a tâmplelor. Barba îşi schimbase consistenţa: în loc să-i scoată în evidenţă chipul, i-l făcea mai primitor, mai confortabil, mai relaxat. Concentrat, Mael, a cărui încheietură a mâinii dovedea uşurinţă de păsăruică, nu observa atenţia îndreptată asupra lui – doar dacă
nu cumva era deja obişnuit cu aprecierea cu care îl înconjuram pe tatăl lui, Roko şi cu mine.
— Bună seara, Gawan.
Magicianul a întors capul şi s-a luminat, încântat, la faţă.
— Bună seara, Naram-Sin.
Mael a luat-o la fugă, m-a îmbrăţişat şi s-a apucat să-mi povestească ziua lui de băieţel. L-am ascultat, conştient că nu aveam să încep discuţia cu musafirul înainte de a-l fi văzut mulţumit pe cel mic. Am continuat să pălăvrăgim în cealaltă
cameră, l-am culcat pe Mael, l-am învelit, după care m-am întors la Gawan.
— Ei, dar cum te uitai la Mael!
— Mi se părea că mă văd pe mine copil.
— Aşa mi s-a părut şi mie: te uitai cu aceeaşi dragoste pe care o simţi pentru tine!
Gawan a izbucnit în râs, şi bijuteriile i-au zornăit. În pofida suspiciunilor, mă bucuram să-l revăd. Figura lui nobilă, îmbrăcămintea sclipitoare, excesiva eleganţă, machiajul rafinat, vioiciunea gesturilor, care emanau un parfum proaspăt de liliac, clinchetul colierelor, brăţărilor, broşelor, inelelor, cerceilor, toate-mi plăceau, asociindu-le nostalgic cu bucuria călătoriei făcute împreună.
Gawan s-a întrerupt. Părea îngrijorat, de parcă i-ar fi lipsit prezenţa protectivă a copilului. Calm, fără a-l menaja, i-am spus:
— Gawan, îmi datorezi explicaţii.
— Da? Îmi închipuiam că mai întâi ai să-mi mulţumeşti.
Jenat, cu ochii-n pământ, i-am exprimat încurcat gratitudinea pentru intervenţia salvatoare din pavilionul femeilor; apoi, în grabă, i-am povestit cum am fugit la Kish.
— Acolo, Gawan, am făcut o anchetă. Am întrebat oamenii, regina, dar nimeni nu te cunoaşte.
— Zău?
— Ciudat… Dau de tine în Babel, pe unde ar fi fost de presupus că nu dai, nu la Kish, unde ar fi fost de crezut că
