naştere fascinaţiei. Nu reuşeam să-mi fie ciudă pe Gawan, nici pentru cele mai grosolane minciuni ale lui. Acest maestru al iluziilor rămânea un vrăjitor.
*
Lucrările la Turn fuseseră reluate. Activitatea era-n toi.
Materialele erau pregătite în amontele fluviului. În aval, începea ridicarea monumentului. Sub zidurile Babelului, echipele schimbaseră cursul canalului şi decopertaseră un teren imens: etajarea cu treizeci şi şase de niveluri făcea necesară o bază foarte largă.
M-am dus în locul de unde se extrăgea argila. Muncitorii care o făceau îi păstrau consistenţa şi nuanţa brun-gălbuie, care părea să facă din ea o varietate de felul corpurilor strălucitoare ale speciei noastre. O turnau apoi în formele de lemn. Unele cărămizi se uscau la soare, altele erau coapte în cuptoare. Cele uscate în aer liber urmau să împodobească
interioarele spaţiilor construite, pe când cele zdravăn coapte alcătuiau pereţii de rezistenţă.
Hotărât lucru, argila ordona vieţile, într-atât îi era de important rolul. Acoperită de tencuială drişcuită ori nu, de vopsea, de ţesături, de scânduri, de piele, constituia elementul esenţial pentru orice: case, temple, palate, ziduri, tăbliţe, oale, ulcioare, statui, jucării, inclusiv oameni, după cum îmi explica Mael… Elev la şcoala de scribi, îmi povestea în fiecare seară
ce spuneau profesorii. Înainte de a fi existat oamenii, pământul era populat cu zei. Aceştia se înmulţiseră în asemenea măsură, încât au fost obligaţi să muncească şi să îşi facă de mâncare.
Lucru care îi indignase. Unul dintre ei, Enki, fusese însărcinat să fabrice nişte subzei sau mai degrabă nişte servitori care să
muncească în locul lor şi să le dea cele necesare supravieţuirii.
Enki confecţionase o matriţă de formă omenească pe care mama lui o umpluse cu argilă. Dar nimic nu se întâmpla. Aşa că a turnat sânge de zeiţă peste argilă, iar omul a ieşit din matriţă. Şi aşa s-au născut oamenii, pe jumătate materiali, pe jumătate divini, concepuţi de zei pentru a hrăni zeii. Mereu argila…
Statutul meu de vindecător îmi permitea accesul în tabere, pe şantiere, în palate. Urmăream cu interes construcţia. La baza Turnului m-am întâlnit cu arhitectul Gungunum, care nu m-a recunoscut. Vioi, nervos, imperios, conducea o trupă de asistenţi care-i transmiteau instrucţiunile, apoi verificau realizarea. Sănătatea lui mă îngrijora: ochii îi erau roşii, pleoapele îngălbenite, pielea uscată, cu vinişoare ca de marmură, adâncită în cute, acoperită de zone inflamate, spunând povestea vieţii lui, o viaţă excesiv dedicată muncii, duşmănoasă cu odihna, privată de somn. Grăbit, intransigent, febril, irascibil, susceptibil, Gungunum suferea de surmenaj.
Până şi cuvintele îi erau afectate de grabă: nu doar că nu îşi încheia frazele, convins de claritatea lor, dar consoanele se loveau unele de altele, iar silabele parcă picau în drum. Uneori îşi împărţea ordinele atât de repede, atât de confuz, încât asistenţii nu le înţelegeau; mai mult, imediat ce o nouă
problemă îi încreţea fruntea înroşită, nu îndrăzneau să-i ceară
să repete şi se concentrau în grabă pentru a reconstitui informaţia. Şi astfel s-au înşiruit mai multe erori amplificate, multiplicate de limbile de neînţeles: sclavii, veniţi dinspre Soare-Apune, nu vorbeau nici sumeriana, nici akkadiana.
Chiar dacă doi sau trei contramaiştri se aventuraseră să traducă
ordinele, majoritatea nu făcea decât să le mimeze grosolan. De la ordinul dat de Gungunum la punerea lui în aplicare urma un lanţ de interpretări aproximative, care produceau greşeli şi încetineau proiectul. Şi în acest caz, după cum procedasem şi pentru igienizarea taberei, era necesar să fie regândit
ansamblul.
Ezitam să mă amestec, fiindcă nu ştiam dacă aveam să mai rămân acolo ori să-mi fac bagajul. Pentru moment, numărul mare de bolnavi mă obliga să îmi continui treaba, dar nu aveam de gând să devin vindecătorul lui Nimrod, cel care să-i asigure şi să-i întărească tirania megalomană. Revenisem în Babel în schimbul informaţiilor despre Noura; aşteptam deci cu ardoare ca regina Kubaba să facă dezvăluirea.
Când mă întorceam în Grădina lui Ki, îl surprindeam din când în când pe Gawan aşezat alături de Mael. Băiatul rămânea singur deseori. În pofida noii sale meserii, tăietorul de lemne recădea adesea în păcat şi îşi cheltuia puţinul câştigat din tâmplărie îmbătându-se. Alcoolul îl îngreuna, încleindu-i şi corpul, şi spiritul; din bărbat voinic ajunsese un grăsan, iar inteligenţa lui, care nu impresionase oricum niciodată, rumega acum în tăcere, cu greu mai înţelegând fie şi raţionamente elementare. Rarele ori în care tatăl şi fiul se găseau împreună
la pensiune – Mael îşi petrecea zilele la şcoală, Saul nopţile prin taverne –, cel mic se mira de încetineala minţii uriaşului şi, afectuos, dar resemnat, sfârşea prin a i se adresa de parcă ar fi fost el cel mare. În aceste condiţii, Magicianul era o companie binevenită pentru băieţel.
L-am atenţionat pe Gawan să o anunţe pe Kubaba: fie îmi dădea veşti despre Noura, fie plecam!
Peste o săptămână, acesta a apărut cu o tăbliţă care cuprindea răspunsul suveranei. Mi-a citit-o: „Când o persoană
o ameninţă pe alta, să cercetăm care dintre ele ar avea mai mult de pierdut. Naram-Sin o anunţă pe Kubaba despre riscul ca el să se retragă. Să plece! Nu va afla nimic despre cea pe care o caută. Iar Kubaba tot regina Kishului va rămâne.
Naram-Sin să înlocuiască deci ameninţarea cu răbdarea.“
Agasat, am întins mâna spre Gawan:
— Arată-mi tăbliţa.
Mi-a dat-o şi am descifrat-o. Caracterele nu corespundeau
cu vorbele lui.
— Minţi, Gawan!
Pronunţând cu voce tare cuvintele de pe tăbliţă, am constatat că nu aveau nici sens, nici coerenţă, de parcă ar fi fost încercarea cuiva care nu pricepea literele.
— Genul ăsta de farsă, domnule Magician, funcţionează cu paznicii caravanelor, nu cu mine! Cum mă poţi crede atât de prost?
— Vai, dragul meu, îţi întorc întrebarea: cum mă poţi crede atât de prost? Crezi c-aş apărea cu aşa ceva, dacă aş vrea să
reformulez mesajul? Mai uşor mi-ar fi să-l scriu chiar eu.
Avea dreptate, şi asta m-a tulburat. S-a apropiat zâmbind aproape complice.
— Utilizăm un cod secret. Fiecare semn trimite la un altul.
E de ajuns să cunoşti sistemul.
Şi s-a lansat într-o demonstraţie convingătoare. În urma descifrării, scrisoarea afirma exact cele citite de Gawan, care a conchis:
— Kubaba nu vrea să se ştie nici ce gândeşte, nici ce ordonă. De ani de zile trimite corespondenţa criptată, iar oamenii lui Nimrod, când o interceptează, nu reuşesc să o
interpreteze52.
