— Nu ştiu.

— Când ţi-a povestit toate astea?

— Nu am întâlnit-o niciodată. Gawan, spionul meu, m-a informat despre situaţie. Te auzea noapte de noapte chemând-o prin somn, te-a urmărit în pavilionul acela, ba chiar te-a ajutat să evadezi.

Iluziile mi se năruiau.

— Deci nu ştii unde e Noura? Atunci de ce mi-ai dat de

înţeles asta?

— Aşa ţi-ai închipuit tu. Interpretezi lucrurile de parcă te-ai scărpina, Naram-Sin, or asta înseamnă că tare te mai mănâncă.

Eu doar m-am mulţumit să-i pronunţ numele. Restul s-a desfăşurat numai în capul tău, în drăgălaşul ăsta de cap al tău.

Acum e rândul meu.

Dezamăgirea mă copleşise în asemenea hal, încât o vorbă

nu mai puteam scoate. Noura cine ştie pe unde suferea, prizonieră, iar eu continuam să bat degeaba pasul pe loc.

Dimensiunile eşecului mă zdrobeau. Jalnic mă mai dovedeam!

Naiv, credul, ineficient, neputincios… N-o meritam pe Noura, nimic altceva nu meritam în afara pedepsei.

— Îmi eşti dator o taină, Naram-Sin!

— Nu ai fost cinstită, Kubaba.

— Cine te crezi? Sunt cinstită faţă de poporul meu. Numai lui îi dau socoteală. Te folosesc pentru salvarea cetăţii mele, dragule, pentru nimic altceva. Eşti foarte decorativ, te simpatizez tare mult, reprezinţi genul de flăcău pe care mi s-ar pune oricând pata, dar, în primul rând, mă comport ca regină a Kishului ce sunt. Clar? Şi-acum hai, repede, taina!

Ridicase tonul. Mi-am înfipt ochii într-ai ei şi i-am răspuns:

— Nimrod nu-şi doreşte nevastă. Când îşi expediază

misionarii peste tot pentru a răpi cele mai frumoase femei din lume, speră să pună mână doar pe una, pe singura care contează: Noura.

— Poftim?! Şi el?

Am aprobat din cap. Kubaba a început să pufnească, agasată.

— Nu-mi foloseşte la nimic taina ta.

— La fel cum mie nu-mi foloseşte taina ta.

— Nici că-mi pasă de Noura asta. De altfel, cine e? El o caută, tu o cauţi… ce are aşa de nemaipomenit femeia asta?

Fără a răspunde, m-am înclinat în faţa suveranei şi am ieşit din pavilion. Cu încetineală de somnambul, am străbătut străzile din Kish. Pierderea himerelor mă ameţise. Am ratat de câteva ori intrarea în pensiune.

Reîntâlnindu-l pe Abram, l-am prins de mână, distrus, şi l-am implorat:

— Du-mă. Du-mă în tribul tău, printre ai tăi. Nu mai am nici un motiv să mă duc altundeva, ci doar să rămân lângă tine.

*

Amorf, lipsit de reacţie, scuturat ca un sac, călătoream de o săptămână alături de Abram şi de Roko. Câinele, deprimat de tristeţea mea, mi se freca de picioare pentru a-mi transmite puţin din energia lui şi îşi strecura botul umed în palma mea.

Dar, vai, nimic nu mă mai mişca, nici măcar el sau Abram.

Supravieţuiam izolat sub o carapace invizibilă, care mă făcea să rămân la distanţă de tot şi de toate. Mormăiam câte un da sau un nu la întrebări, privirea nu mi se ridica de la drumurile pe care o luam, universul mi se limita la propriile picioare.

Umblam cu senzaţia că stau.

Mai-nainte, în lunile de umblet, chipul Nourei se desena continuu în depărtare, iar eu nu înaintam decât pentru a-l ajunge. De acum, orizontul se redusese la condiţia lui de orizont, un spaţiu în care nu mai vedeam nimic, un spaţiu în care cu siguranţă nu era nimic de văzut. Nici o chemare din afară, nici o dorinţă în mine. Doar vidul. Nu mă mai mişcam decât ascultând de voinţa altcuiva.

Câteodată, la vreun popas nocturn, aplecându-se spre foc, Abram o evoca pe Sarai, pe care se pregătea să o reîntâlnească.

Iar eu mă închideam în mine. Din respect pentru el îi lăsam inima să dea pe-afară, dar nu îl ascultam, ci îmi agăţam gândurile de alte subiecte, un exerciţiul periculos care deseori mă făcea să îngân în minte tot felul de imnuri.

Când focul se transforma în jar, mă îndepărtam şi mă piteam în umbră, mă ghemuiam şi mângâiam ce îmi rămăsese de la

Noura: câinele şi pieptănul. Primul mi se lipea de şold, pe celălalt îl ţineam în căuşul palmei. Melancolic, îmi ziceam că

trebuia să profit intens de acestea: într-o zi, câinele va muri de bătrâneţe, pieptănul îl voi pierde ori se va face bucăţi, şi atunci nimic nu voi mai avea de la ea. Disperarea mă distrugea şi mi se întâmpla să-mi curgă lacrimile în aşteptarea eliberării prin somn.

Într-o dimineaţă, Abram a strigat:

— Am ajuns!

Am urcat în vârful unui tumul. Dedesubt, prerii presărate cu animale şi corturi cât vedeai cu ochii. În prim-plan, femei frecând rufele într-un pârâu, cu rochia suflecată între coapsele arse de soare. Pe măsură ce coboram, vedeam mai bine câmpurile cu iarbă fragedă, păscută de oi, copiii care se jucau printre capre, bătrânii care sculptau în lemn, la umbra boschetelor.

Abram i-a salutat pe ai lui, care îşi întrerupeau treburile pentru a-l aclama râzând. Impregnau acest fel de a-l întâmpina cu o amabilitate plină de încredere, care m-a tulburat. Abram lăsa în urmă o dâră de veselie. Observam la ai lui emoţiile pe care mi le trezise şi mie; formulându-mi în sfârşit o idee pozitivă, mă felicitam pentru că mă conformasem înţelepciunii şi energiei lui.

Ne-am apropiat de corturile negre, din piei de capră cusute între ele. Cu fiecare clipă, Abram iuţea pasul, grăbit să o ia pe Sarai în braţe. Ieşind din apatie, mă bucuram pentru el.

Dintr-odată m-a luat de mână şi i-am simţit căldura care-i umplea corpul. Mi-a arătat un adăpost mai mare:

— Aici e. Bun-venit.

Reluând pasul grăbit, m-a tras spre locuinţa lui cu acoperiş

boltit şi a strigat:

— Sarai! Sarai! Am ajuns!

O siluetă elegantă a trecut prin perdeaua din piei de oaie, şi

Noura şi-a făcut apariţia.