— Ar fi de-ajuns să te întrebe…
A surâs, îngânându-mă cu voluptate:
— Ar fi de-ajuns să mă întrebe…
Episodul mi-a dovedit că, în orice caz, Gawan o slujea bine de Kubaba, chiar dacă loialitatea lui punea probleme. Cât despre mine, eram condamnat să-mi continui corvoada. Pentru câtă vreme? Când aveam să o regăsesc pe Noura?
*
— Mai multe secole de observaţii stau pe această etajeră.
Messilim îmi trezise o vie curiozitate, primindu-mă în atelierul lui de astronom. Plin de cunoştinţe, de mistere, de lucruri pe care nu le înţelegea, manifesta o profunzime spirituală de care fratele lui era lipsit. Totul vibra în el, şi ce ştia, şi ce nu ştia, şi ce dorea să ştie. Pofta de a înţelege genera în el o tensiune care-i ţinea corpul drept. Deşi învelişul lui de carne corespundea trăsătură cu trăsătură, rid de rid, uzură de uzură cu a geamănului, îl locuia însă altfel: ochii întorşi spre orizont îi lărgeau mai mult umerii şi-i îndreptau spinarea, setea de educaţie îi conferea mai degrabă vioiciune decât febrilitate şi, mai ales – ceea ce-i schimba strălucirea pupilelor –
privea… Gungunum nu se uita decât la planurile sale, pe când Messilim scruta stelele. Dacă Gungunum nu nădăjduia nimic de la lume, Messilim, înconjurat de forţe care-l depăşeau, rămânea sensibil la evenimente. Spre deosebire de arhitect, pe care-l îngrijisem destulă vreme, astronomul mă recunoscuse imediat, deşi nu se văzuse cu mine decât câteva clipe, în templul Innanei. Acum, când îi comparam, constatam că vârsta nu-i marcase la fel pe cei doi fraţi. Pentru Gungunum, anii aduseseră adevărul: era născut bătrân şi obosit. La Massilim, anii păreau o eroare: rămăsese un tânăr iscoditor.
— Scrisul este arma nemuritoare a muritorilor.
— Ce vrei să spui, Messilim?
— Astrele, zeii noştri din cer, nu trăiesc în acelaşi ritm cu noi. Nici în acelaşi timp. Este nevoie de generaţii după
generaţii pentru a-i cerceta. Şi aceste mii de date, scrisul ni le dăruieşte.
A extras o tăbliţă de argilă acoperită cu semne neobişnuite.
— Uite un text foarte vechi, scris de un preot al Zababei, care menţionează o dâră de lumină, un fel de vas care a despicat bolta, lăsând în urmă o brazdă de foc. În faţa acestei ciudăţenii, dispunem de două ipoteze: fie se întâmplă o singură
dată, fie se repetă. Închipuie-ţi că asta se reproduce la fiecare şaptezeci şi şase de ani: ei bine, scriind-o, o vom afla!53 Scrisul
permite ştiinţa astrală.
— Presupui că oamenii vor contempla cerul pe veci?
— A cunoaşte cerul însemnă a te cunoaşte pe tine însuţi!
Astrele ne fac, ne desfac, ne influenţează. Lor, care comandă
anotimpurile, seminţele, înflorirea, recoltele, de ce viaţa de furnici ce suntem le-ar scăpa? Le datorăm nu doar existenţa, dar şi oportunităţile, obstacolele, norocul şi nenorocul. Fiecare om a observat că luna plină grăbeşte naşterile, perturbă
somnul, agită nebunii, dar noi, savanţii, ne-am notat şi alte legături.
— Cum o faci?
— Caut pe cer semnele zeilor. Pentru a le distinge, trebuie reperate cursul obişnuit al astrelor, mişcările lor periodice, de unde răsar, unde apun şi în ce moment. Semnul apare ca o anomalie în rutina cerească. E felul lor de-a ne trimite mesaje…
— Chiar aşa?
— Oameni scriu pe pământ, zeii scriu pe cer. Pământul şi cerul sunt legate. Cele de jos le reflectă pe cele de sus. Aşa cum tu descifrezi caracterele de pe tăbliţele de argilă, eu
descifrez semnele zeilor în adâncul bolţii.54
A dat din braţe de parcă ar fi pălmuit atmosfera.
— Ce mă enervează pe mine însă e aerul!
— De ce?
— Aerul desparte cerul de pământ, ne îndepărtează de zei.
Nu descopăr nimic în aer, în nori, în ploi, în vânturi. Totuşi, le studiez. În primul rând, reproşez aerului singurătatea pe care ne-o impune. Din cauza lui nu ne putem întâlni cu zeii, din cauza lui oamenii pieritori nu pot ajunge la nemuritori. Deh, nu mai are importanţă! Peste puţin ne vom bucura de noul turn. Acesta va elimina aerul, căci va sări peste el. Mulţumită
lui vom atinge cerul.
— Şi Nimrod gândeşte tot ca tine?
Înainte de a răspunde, Messilim a ciulit urechile pentru a se asigura că eram cu adevărat izolaţi.
— Nimrod nu se gândeşte la aer, ci doar la apă. Îl obsedează
creşterea apelor. Se teme de potop. Ideea că ar putea avea loc îl înnebuneşte. Oficial, justifică acest turn prin gloria Babelului şi dragostea pentru Innana. Dacă mă întrebi pe mine, îl construieşte pentru a avea unde să se refugieze dacă apele vor acoperi ţara. Ţine uneori discursuri stranii… Nu ştiu dacă
îşi mai aminteşte, dar într-o seară cu vijelie, cu o furtună
groaznică, m-a primit în turnul vechi, la ultimul nivel. Se ruga la Innana. Îl zguduia febra, îşi pierduse semeţia, tresărea la fiecare tunet. Panica îl arunca în delir: a început să debiteze tot felul de absurdităţi, cum că deja a trecut printr-un potop, că a văzut valurile înghiţind lumea, că a rătăcit pe o mare fără
sfârşit, că era să moară, că nu vrea să moară niciodată…
Moment în care am înţeles.
