57. Prestigiul aurului era rezultatul inalterabilităţii, nu rarităţii lui. Întrucât metalul acesta nu-şi pierdea luciul şi nu ruginea, evident splendoarea lui nu putea avea drept origine decât o emanaţie divină. De la zei, aurul primise strălucirea pură

şi constantă. Sclipirea lui ca a soarelui cobora de pe firmament. Mesopotamienii ar fi putut subscrie la expresia incaşilor, care vedeau în aur „sudoarea zeilor“.

Astrofizicienii contemporani le dau dreptate: aurul nu vine de pe pământ, ci din cer.

Ar fi rodul unei coliziuni extrem de violente între două stele neutronice, cataclism cosmic care s-ar fi produs acum mai multe miliarde de ani. Venit din stele, aurul s-ar fi răspândit pe pământ sub formă de zăcăminte, graţie activităţii geotermice.

58. Economia de termeni solicită imaginaţia. Cele mai bune descrieri se lipsesc de descriere. Autorul se arată mai uşor poet prin sete de cuvinte decât prin preaplin.

Este mai bine să sugerezi decât să pictezi, să laşi să se subînţeleagă decât să urli în mii de fraze. Tot aşa cum o privire nu se reduce la un iris, o persoană nu se limitează nici la trăsături, nici la membre, altfel, nu e decât un cadavru! Fiindcă

iradiază energie, intensitate, prezenţă care transcend vizibilul. Pentru a o realiza există două feluri de a se insinua: prin vag şi prin precizie.

Scriitorii clasici recurg la generalitate. Termenul global dă fiecăruia dreptul de a strecura imaginile care-l inspiră. Madame de Lafayette, o franţuzoaică din vremea lui Ludovic XIV, a utilizat magnific procedeul într-un roman de mici dimensiuni, Principesa de Clèves: „Apăru atunci la Curte o frumuseţe care atrase ochii tuturor şi trebuie crezut că era o frumuseţe perfectă, căci provoca admiraţia într-un loc în care lumea era obişnuită să vadă persoane frumoase. […] Când sosi, vicarul se duse să o întâmpine şi fu surprins pe bună dreptate de marea frumuseţe a domnişoarei de Chartres.“ Fiindcă Madame de Lafayette nu lasă nimic de văzut, se vede totul.

Scriitorii moderni utilizează şi mai mult detaliul a cărui forţă vine din aceea că

face să iasă la iveală insesizabil detaliul. Ca un cârlig, detaliul te stimulează să-ţi imaginezi cum trage de el sub apă. Tot aşa, în secolul XX, Colette, o altă scriitoare franţuzoaică, prezintă, în Grâul în iarbă, întâlnirea dintre o femeie matură şi un tânăr: „I se adresa ironic, într-o manieră virilă, condescendentă, ce avea acelaşi accent ca al privirii ei liniştite, iar Philippe se simţi dintr-odată obosit, vlăguit şi şubred, paralizat de una dintre acele crize de feminitate care cuprind adolescentul în faţa unei femei.“ Se subînţelege pasiunea care va pune stăpânire pe ei.

Pentru a descrie omenescul, nimic nu egalează pendularea între detaliu şi generalitate. Este imposibil să spui totul, iar exhaustivitatea plictiseşte.

59. Conform Bibliei, Nimrod ar fi fost fiul lui Cuş, care era fiul lui Ham, care era fiul lui Noe. Astfel, dacă e să credem autorii evrei, Nimrod ar fi fost strănepotul meu. Habar nu am cum se stabileau aceste genealogii, pe care nimeni nu le ia vreodată cu adevărat în serios, dar observ că se refereau la o realitate: Nimrod şi cu mine proveneam din aceeaşi familie, în cazul nostru, din acelaşi tată: Pannoam.

Dacă-mi imaginez cu uşurinţă cum s-a deformat informaţia, mă întreb în schimb cum de s-a propagat. Să fi fost surprinsă semnătura neamului nostru, degetele lipite? Să fi vorbit despre asta Kubaba sau Gawan celor din jurul lor?

2

Prietenia e dulce, iubirea, spinoasă. Să-l iubesc pe Abram se dovedea la îndemână, s-o iubesc pe Noura se dovedea mai greu.

M-a recunoscut imediat ce a ieşit din cort. Într-o străfulgerare, patru sentimente i-au cuprins chipul: surpriza, bucuria – o bucurie imensă, care o cucerea –, încurcătura când ochii i s-au îndreptat spre Abram, în sfârşit îndrăzneala în faţa pericolului.

Şi-a desfăcut braţele pentru a-şi primi soţul la piept. Când acesta a cuprins-o, şi-a strâns pleoapele ca pentru a-mi spune că acea îmbrăţişare nu exista. Abram s-a desprins de ea şi ne-a făcut prezentările, iar eu am adoptat un comportament asemănător cu al ei, politicos, cordial. Noura mi-a repetat amuzată numele, Naram-Sin, am făcut la fel pronunţându-l pe-al ei, Sarai, dar zâmbetele noastre s-au mărginit la a fi amabile.

Fără o vorbă, conveneam să ne interpretăm rolurile impuse de prudenţă; adevărul o să vină şi el mai târziu.

Ni s-au alăturat apoi cei doisprezece locţiitori ai lui Abram, toţi mai tineri decât el. Ne-am salutat, ne-am îmbrăţişat, amabilităţile au ţâşnit din toate părţile, la fel şi exclamaţiile călduroase, după care am intrat în cort. Acestuia îi creşteau parcă proporţiile de cum ajungeai în penumbra lui aromată cu lavandă. Pânze brodate delimitau spaţiul pentru primiri, covoare acopereau pământul bătătorit, plin de cufere cu tacâmuri şi cupe. Pe când urmăream acel du-te-vino al servitoarelor care ne aduceau băuturi şi de-ale gurii, mă

gândeam că pânzeturile decorative pe care acestea le tot ridicau ascundeau locurile tainice ale cortului, unde Noura se dezbrăca şi culcuşul în care se culca alături de noul ei soţ.

Pătruns de bucuria regăsirii, Abram pălăvrăgea încontinuu, lăsându-ne timp, mie şi Nourei, pentru a ne obişnui cu noua situaţie, evitând să ne uităm prea mult unul la altul. Mă

dedublam: Naram-Sin, calm, rezervat, participa la o întâlnire

oficială, pe când capul Noam era muncit de mii de întrebări.

Ce căuta Noura aici? Să o fi fermecat Abram? Era liberă, ori prizonieră? Ce sentiment o lega de Abram? Pe măsură ce se succedau subiectele discuţiei, suportam tot mai puţin tergiversarea. Mă frământau prea multe întrebări, prea multe îndoieli, prea multe nelinişti; atâtea lucruri pe care nu le înţelegeam copleşeau bucuria.

Mă înarmam cu răbdare. Întoarcerea lui Abram era o adevărată sărbătoare care merita o petrecere. S-a organizat un festin, s-au tăiat câteva oi, au răsunat cântece, au fost improvizate dansuri, totul înveselit de libaţii generoase.

Asistam copleşit la demonstraţiile de bucurie. Fiecare clipă îmi demonstra în ce măsură Noura alias Sarai aparţinea acelei comunităţi; apreciată, cerându-i-se sfatul, circula între grupuri, mângâia aici un copil, ajuta dincolo o mamă depăşită de cele de făcut, ducea curmale unei bătrâne, glumea cu păstorii, îndemna la dans adolescenţii şi adolescentele. Familiară cu fiecare, părea a nu fi dus vreodată o altă viaţă. Deseori, ochii lui Abram îi aruncau invitaţii înflăcărate şi, de cum mă credea cu gândul în altă parte, şi ea îi răspundea cu aceeaşi dorinţă.

Nu mai puteam suporta situaţia. Dimineaţa dădusem de Noura, seara nu o mai vedeam decât pe Sarai: femeia mea devenise femeia altuia.

În asfinţit s-a făcut un foc uriaş, demn de acea zi excepţională, şi oile sacrificate au fost puse la proţap. Toată

lumea era extaziată, mai puţin eu. Necăjit, frustrat, măcinat de gânduri, m-am îndepărtat de foc fără a atrage atenţia şi am mers fără grabă în direcţia astrului care apunea, convins că

izolându-mă voi suferi mai puţin decât îndurând spectacolul acelui cuplu.

Mi s-au tăiat picioarele şi am căzut. Frunzele, florile de păpădie, apele atât de clocotitoare după-amiază se strângeau în ele, parcă gata de odihnă. În schimb, căldura întârzia, prea puţin dispusă să aţipească şi ea. Roko se repezea uneori pe urmele vreunui şobolan, amuşinând, cu trupul arcuit, deşi prada cu pricina era mai mult în imaginaţia lui decât prin

iarbă. Departe, în spatele meu, glasuri graţioase, râsete proaspete, refrene vesele îmi accentuau singurătatea.

O şoaptă sufocată a venit din aceeaşi direcţie.

— Noam, cum de e cu putinţă?

Noura… Când m-am ridicat, a dat să mi se arunce în braţe, dar uitându-se în jur s-a abţinut: nimeni nu va surprinde soţia şefului îmbrăţişându-se cu un străin. Lipsa oricărei atingeri, a oricărei manifestări spontane mă copleşea, aşa că m-am lăsat din nou să cad.

S-a aşezat şi ea, păstrând distanţa. Mi-am îndreptat ochii către cerul care se stingea, către norii înroşiţi, care semănau cu jăraticul aşa, deasupra orizontului mângâiat de soarele care se ducea la culcare.

— Dacă mi-aş fi închipuit că aşa ne vom regăsi!…

— Noam, tu…

— De şase ani, de când ai dispărut, nu am făcut altceva decât să străbat lumea. Şase ani în care nu am făcut altceva decât să te caut. Şi uite cum mă trezesc faţă-n faţă cu o femeie măritată, cum nu te iau în braţe, cum nu mă iei în braţe, cum cea mai frumoasă zi a vieţii mele devine cea mai groaznică.

— Noam, nu e din vina mea.

— Eu ţi-am făcut asta?

A amuţit. Roko s-a apropiat şi a privit-o atent, mirosind-o.

— Nu mă recunoşti, câine? i-a zis duios. Totuşi, ţi-am dat să

mănânci când erai mic.

Patrupedul ezita să cedeze ofensivei de tandreţe. M-am auzit zicându-i autoritar:

— Roko, la picior!

Câinele s-a oprit, s-a lăsat pe burtă în stânga mea, întorcând dispreţuitor spatele musafirei. Zguduită, Noura a îngăimat:

— Lasă-mă să-ţi spun ce s-a întâmplat şi-ai să înţelegi. Nu

te-am trădat, Noam! Aşa s-au înlănţuit lucrurile…

Şi mi-a povestit periplul ei. În dimineaţa în care mă aştepta la han, nişte bărbaţi o făcuseră prizonieră. Mulţi, înarmaţi, de neclintit, nu-i precizaseră nici de unde veneau, nici unde se duceau, nici de ce o răpeau; îi ceruseră doar să verifice dacă-i împachetaseră bine hainele şi podoabele necesare. „Necesare pentru ce?“ Nici un răspuns. Porniseră ei pe jos, ea pe un măgar. Pentru a mă ajuta să o scap, aruncase pe la răspântii ici o broşă, colo o brăţară. Din păcate ninsese, iar unul dintre răpitori observase un ultim indiciu sub zborul alb al fulgilor.