— Luna roşie, ar fi trebuit să mă feresc! Zeii au încercat să

mă prevină. Totuşi, încuiatul ăsta de Messilim nu a observat nimic. Mâine va trebuie să-mi dea nişte explicaţii!

Mă aşteptam să-şi verse mânia pe mine. Însă m-a prins de încheietura mâinii, s-a lipit de mine, însetat de prezenţa, de căldura mea.

— A fost o scenă oribilă, Naram-Sin. Îmi plăcuse fata! Of, supunerea ei, pleoapele coborâte, toate astea mă aprinseseră, dar nu era decât liniştea dinaintea furtunii, calmul dinaintea tunetului. Ardeam de nerăbdare. Când am ajuns lângă pat eram fericit, aţâţat, invincibil, mă pregăteam pentru plăcere! Abia atunci a ridicat ochii şi s-a uitat lung la mine. Încet, liniştită

aproape, şi-a scos o armă din rochie şi şi-a înfipt-o fără a-şi lua ochii dintr-ai mei. Am văzut lama pătrunzând în carne, şi moartea intrându-i în pupile. Groaznic! Apoi s-a prăbuşit pe-o parte. Îmi furase arma din vestibul.

Ceva-mi scăpa. El, care masacrase atâta lume, de unde să-şi fi manifestat dintr-odată această sensibilitate?

— Ce simţi, Nimrod?

— Umilinţă, Naram-Sin. O doream, şi ea s-a omorât. Mă

stârnise, dar asta a scârbit-o.

S-a dat câţiva paşi înapoi. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Pe sine se plângea. Refuzul lui Nelishipak îl jignise. Îl vexase hotărârea ei de a se sinucide. Moartea tinerei se reducea pentru

el la rănirea amorului propriu. Noaptea nu cuprindea decât o singură tragedie: a lui. Ce era de făcut? Să-l consolez, să-i cultiv încrederea în mine? Am rezolvat mulţumită unui reflex de vindecător:

— Nimrod, lasă-mă să te ajut. Am în desagă un amestec de ierburi care-ţi vor aduce liniştea unui somn adânc.

A acceptat, sensibil la dovada mea de compasiune. M-am aplecat pentru a căuta în boccea.

— M-am săturat! a şoptit. M-am săturat până peste cap.

Uneori mi-aş dori să fac şi eu ca ea…

Am tresărit. Să fi auzit bine? Întorcându-mă, l-am descoperit pe Nimrod cu ochii închişi, aşezat pe bancă şi clătinându-se înainte şi-napoi. Uşurat de faptul că nu-mi observase surpriza, am arătat flaconul şi-am luat o cupă lăsată

lângă el.

— Iartă-mă, Nimrod, nu am auzit ce-ai spus.

— Pavilionul femeilor… mi se rupe de pavilion, nu-mi pasă

de femei. Ce importanţă au?! Ieri, m-am simţit bine cu o femelă. În seara asta nu. Nu mă interesează femeile.

— Şi-atunci de ce capturează soldaţii tăi cele mai frumoase femei din lume?

— Caut singura persoană lângă care mă simt bine. Singura care ştie totul despre mine. Sora mea.

— Sora ta?

— Noura…

Corpul mi-a încremenit, a-ngheţat. A continuat, satisfăcut că

se poate destăinui:

— Ne-am certat dintr-un motiv pe care nu-l mai ţin minte, acum… câţiva ani. De atunci, îmi trimit peste tot emisarii.

S-a scurs o clipă. Mi-am regăsit controlul asupra mea, al membrelor, al buzelor. Turnând elixirul în cupă, l-am îndemnat:

— Bea, Nimrod. Cu ajutorul poţiunii acesteia îţi vei visa sora şi vei avea puterea să aştepţi.

— Vai, mulţumesc… mulţumesc, mulţumesc!

Nimrod a izbucnit într-un plâns greu de suportat. Am rămas totuşi acolo timpul necesar pentru a-l vedea terminând de băut cupa şi produs efectul amestecului. Apoi l-am ajutat să

părăsească terasa şi să se urce în pat. Nici nu l-am lăsat bine în aşternut, că a şi adormit.

Am mers prin palat sigur pe mine şi, după ce am trecut de santinele, am luat-o la fugă pe ulicioare. Nu era nici o clipă de pierdut. Mă pândea un pericol de moarte: ştiam ceea ce nimeni nu trebuia să ştie. Când, la trezire, îşi va aminti cele mărturisite în legătură cu Noura şi adevăratele motive privitoare la pavilionul femeilor, Nimrod mă va trata ca pe toţi cei care-i ghiceau secretele: mă va executa. Deci, repede, să-l iau pe Roko, bagajele şi s-o şterg!

Din fericire, puternica doză de somnifer pe care i-o administrasem îmi lăsa puţin avans.

*

Abram plecase cu mine fără nici o ezitare.

Părăsisem Babelul în miez de noapte; abil, evitase drumul obişnuit, luând-o pe o încrengătură de poteci care duceau la fluviu. Acolo a trezit un luntraş pe care-l cunoştea şi l-a convins să iasă pe apă înainte de ivirea zorilor.

Barca înainta, grăbită de curentul rapid, zguduită din când în când de vâltori şi de vârtejuri. Înspăimântat, Roko gemea lipit de fundul ambarcaţiunii. Când a încercat să îşi sape o gaură în care să se simtă apărat, în răchita acoperită cu piei, am fost obligat să-l ţin nemişcat, căci ghearele ar fi putut deteriora luntrea. Ghemuit între picioarele mele, îmi arunca din timp în timp o privire înfricoşată, pândind clipa în care l-aş fi anunţat că vom ieşi din vehiculul acela groaznic.

Mael rămăsese în Babel. Când dădusem buzna, agitat, în

Grădina lui Ki, Gawan, care caligrafia alături de copil, propusese imediat să-l ţină la el, convins că, dacă rămânea la pensiune, risca să ajungă ostaticul unui Nimrod înfuriat.

Cerul se îngălbenea, făcând să dispară ultimele stele, pe când fluviul devenea cenuşiu. Zorii se instalau nepăsători. Pe lângă barcă, spinări de peşti atingeau suprafaţa undelor, dând de ştire că viaţa renăştea. Malurile ofereau privirilor şirurile lor de iarbă ori de stuf, care ne odihneau ochii.

Abram se străduia să mă convingă să îmi schimb planul.

Deşi mă ajuta, nu era de acord cu hotărârea pe care o luasem.

— Nu te refugia la Kish. E primul loc în care Nimrod îşi va trimite zbirii să te ucidă.

— Trebuie să trec prin Kish.

— Vino cu mine, la ai mei. Oricum ne deplasăm neîncetat.

Lui Nimrod nu-i va da prin cap şi nici nu va avea răbdare să te caute printre noi.

— Mulţumesc, Abram, dar nu am decât o soluţie: să îi cer sfatul reginei Kubaba, care o să-mi spună unde să mă duc.

— Cum aşa? Eşti de acord ca o regină să îţi decidă soarta?

Să nu mai faci ce crezi, ci să asculţi de…