— Ce?
— Că-mi voi obţine turnul! Mă rog, turnul lui. Avem amândoi motive excelente să îl înălţăm: eu pasiunea de a descoperi, el frica.
Un zgomot i-a oprit confidenţa. Şi-a făcut apariţia un bătrân care aducea două cupe cu bere. Uşurat, Messilim a oftat, apoi s-a uitat lung la mine, cu ochi furioşi şi fruntea încruntată:
— Nu ţi-am spus nimic, n-ai auzit nimic.
Pe măsură ce servitorul înainta, mi s-a părut că-l recunosc pe chelul venerabil pe care-l văzusem mai demult la etajul inferior, cel al arhitectului.
— Cum aşa?! am exclamat. Şi tu ai un geamăn?
Messilim s-a întors rapid.
— Poftim?
— Vorbeam cu servitorul tău. Am întâlnit pe cineva care-i seamănă perfect la Gungunum.
Messilim a ridicat din umeri.
— Teltar nu are nici sosie, nici frate geamăn. Chiar pe el l-ai întâlnit jos. E singura persoană care foloseşte scara asta. Teltar are grijă de fratele meu şi de mine încă de când eram copii.
Teltar a aprobat înclinându-se şi s-a retras. Am notat nemaipomenitul fapt că Messilim admisese existenţa unui frate. După ce am ciocnit, i-am dat poţiunile, cremele, unguentele care-mi motivaseră venirea şi l-am părăsit trecând pe pasarela care cobora uşor de la etajul lui în curtea interioară. Fie că intra ori ieşea din pavilion, Messilim nu folosea niciodată scara care ducea la parter, unde locuia Gungunum.
Am trecut prin grădinile palatului, pe lângă gazonul care se întindea pe margini. Frunzele palmierilor atârnau în curbe moi, ca nişte jeturi verzi de lichid, pe când florile roz ale arbuştilor făceau drumul invers, ridicându-se către azur, deschizându-şi gurile de petale pentru a primi mult dorita ploaie.
Intrând în ultima curte, cea militară, am dat peste un vacarm neobişnuit. O lovitură de gong declanşase ţipete şi scârţâit de hârâitoare. Trecând pragul, am realizat că o mulţime pestriţă se îngrămădea pe dalele largi ale pavajului. Lângă peretele din spate, fusese amenajată o estradă din lemn pe care trona Nimrod, aşezat, încadrat de gărzi şi de doi preoţi.
Era ziua când se împărţea dreptatea. În fiecare săptămână i se prezentau lui Nimrod problemele care cereau verdictul lui.
Totul se desfăşura în public, sub un soare implacabil, fără
umbră pentru asistenţă, judecător, reclamanţi, acuzaţi, spre a dovedi că orăşenilor nu li se ascundea nimic. Fără secrete, fără
trădări, fără aranjamente, fără privilegii, iată ce simboliza expunerea în plină lumină. Carpete albastre şi galbene fuseseră
împrăştiate peste tot, pentru a conferi solemnitate, cele două
culori evocând divinităţile tutelare.
Un ticălos cu ochiul drept închis tocmai îşi primise sentinţa
– de unde şi sunetul gongului şi aclamaţiile. Insul părăsea
tribunalul, împins de soldaţi cu lăncile.
Mă străduiam să trec discret prin acea masă, hotărât să evit o scenă care, eram convins, ţinea de mascaradă. Conform babelienilor, Nimrod se dovedea drept şi sever: drept, căci aplica principiile enunţate, proclamate, scrise, copiate, care conduceau cetăţile din aceste ţinuturi; sever, fiindcă excludea nuanţele, circumstanţele atenuante. Nu mă deranjau nici codul, nici riguroasa lui respectare, căci vedeam în acestea un semn al progresului: deşi baza rămânea „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“, era vorba despre o reală depăşire a răzbunării şi a exceselor; presupunându-se că toată lumea cunoştea legea, fiecare ştia la ce se expune încălcând-o55. Nimrod mă punea în încurcătură, sau mai degrabă Derek cel din spatele lui Nimrod.
Cunoscându-i imoralitatea – doar ne servise la masă un copil, în timpul potopului –, viclenia mascată în virtute, egocentrismul care dispreţuia interesul general, mi se făcea frică văzându-l în haine de înţelept drept cu toţi. Mă grăbeam, deci, pentru a nu mă apuca să judec judecătorul.
Ajunsesem aproape de poartă, când m-a încremenit o imagine. Saul, în lanţuri, cu braţele şi picioarele lăsându-l doar cât să se deplaseze încet, urca pe estradă escortat de patru soldaţi; lângă el, un bărbat gras, deloc musculos, cu mâini minuscule, se arăta de o demnitate profund ofensată.
M-am cutremurat, dar am refuzat să mă alarmez. Saul nu înjura şi nici nu rănea pe nimeni. Dacă prin forţă, prin umflăturile de pe frunte, membrele viguroase, ochii negri de nuanţa jaisului părea un taur furibund, în realitate se situa de partea mielului. Ce infracţiune putuse face colosul? Vreo greşeală benignă, sub influenţa băuturii. L-am privit atent: nu era beat, neavând nici irişii înceţoşaţi, nici gesturile greoaie, nici tremurul pleoapelor şi al degetelor care-l afecta când era mahmur. Asta nu m-a liniştit deloc: dacă fusese adus aici însemna că făcuse ceva diferit de obişnuitele lui beţii.
Preotul care expunea cazurile a anunţat:
— Sunt aici Saul, pârâtul, şi Ludingira, reclamantul.
Ludingira, cetăţean al Babelului, fiu şi nepot de babelieni, ţine o prăvălie de parfumuri. Saul, venit nu de mult nu se ştie de unde, munceşte ca ucenic la tâmplarul Urkhumuna.
Întrerupând expunerea faptelor, reclamantul a ţipat la Nimrod:
— Mi-a ucis băiatul!
Saul s-a întors spre el:
— Nu ţi l-am ucis. Nu aş fi făcut una ca asta niciodată. M-am mulţumit doar să-mi fac treaba.
— Atât de prost, încât mi-ai omorât băiatul!
— Doar puneam grinzile…
— Care mi-au strivit băiatul.
— Fiindcă a cedat peretele. Că grinzile…
Nimrod a întrerupt altercaţia:
— Linişte!
