Drept care îi confiscaseră toate lucrurile. Soldaţii nu o loviseră

şi nu încercaseră să profite de ea: evident ascultau de cineva foarte puternic. Răpitorii vorbeau o limbă bizară; ascultând cu atenţie, Noura începuse să şi-o însuşească, ascunzându-şi însă

progresele pentru ca bărbaţii aceia să poată trăncăni fără să se ferească. Astfel s-a lămurit puţin câte puţin că slujeau un suveran din sud, al cărui emisar o reperase într-o zi după o descriere şi, informat imediat, regele acela ordonase trupei misiunea.

— Pe regele acela îl cheamă Nimrod? am întrerupt-o.

— Da.

— Ştii cine se ascunde în spatele acestui nume?

— Desigur…

Am suspinat descurajaţi. A adăugat, sătulă:

— Cine m-ar fi putut căuta, dacă nu Derek?

Luna îşi împrăştia razele peste undele alunecoase. O răcoare umedă urca din pământ, un miros aspru de mlaştină.

Noura şi-a continuat povestea. Îndrăgostit de putere, de bani, Derek se dovedea prea speriat pentru a trăi fără cineva căruia să i se confeseze. După ce o prinsese ca pe un vânat, i-ar fi cerut să rămână lângă el. În numele a ce să-l fi refuzat?

Nu trebuia însă să-i spună că supravieţuisem decapitării.

Coborând către Ţara Apelor Blânde, încercase de mai multe

ori să scape, dar tentativele nu făcuseră altceva decât să

întărească şi mai mult paza. Se gândise chiar să îşi ia viaţa, sperând că avea să se reconstituie după cum mi se întâmplase şi mie; totuşi, frica o oprise în ultima clipă: dacă ar fi murit de-a binelea, atunci m-ar fi pierdut pentru totdeauna.

Cum văile traversate erau sfâşiate de războaie, convoiul era obligat să staţioneze, să fie gata de ambuscadă, să efectueze ocoluri largi. Combatanţii dădeau dovadă de o tot mai mare înverşunare, iar într-o zi convoiul lor s-a lovit de una dintre tabere. Comandantul trupei subliniase faptul că erau neutri şi străini de acel conflict local, dar abia de explicase că depusese jurământul de credinţă în faţa îndepărtatului rege Nimrod, că

soldaţii din faţa lui îşi ridicaseră lăncile şi arcurile, gata să

atace. Nimrod tocmai se aliase cu duşmanul lor.

— Am crezut că am ajuns în ultima clipă a vieţii. Lupta sângeroasă nu producea învingători, ci doar cadavre. Cum una dintre tabere părea a fi învingătoare, cealaltă revenea la atac, şi ostilităţile se intensificau. Numărul de luptători de reducea, iar paznicii mei cădeau unul după altul. Nu mai era mult până să-mi vină şi mie rândul, când o mână m-a prins de umăr şi un glas mi-a şoptit: „Urmează-mă.“ Am început să alerg alături de un individ înalt, care o lua printre tufişuri, taluzuri, smârcuri.

M-a convins să mă culc la pământ şi ne-am strecurat pe fundul unei mocirle presărate cu stufăriş. Dinspre poteca îndepărtată

ajungeau până la noi ecourile luptei, izbiturile săbiilor, urletele răniţilor, horcăitul celor în agonie. După ce lucrurile s-au liniştit, tăcerea m-a înspăimântat şi mai tare decât vacarmul.

Încordat, la pândă, necunoscutul mi-a ordonat să rămân nemişcată. Noaptea – o noapte foarte întunecată, cu cerul acoperit de nori – m-a calmat cu câteva cuvinte, şi apoi am mers multă vreme. Înaintea zorilor am ajuns la o stână, unde am adormit. Habar nu aveam ce părea să fie, observasem doar că era puternic, îndrăzneţ, hotărât, echilibrat, că avea mâini zdravene, pielea catifelată, corpul cald. Când m-am trezit, l-am descoperit pe Abram.

Noura s-a întors spre mine, uşurată, căci îmi justificase

prezenţa ei printre nomazi.

Am dat din cap, fericit şi dezolat. Cum să-l fi condamnat pe Abram? O salvase pe femeia vieţii mele şi o apărase în locul meu. Şi cu ea, şi cu Mael îşi manifestase altruismul, curajul, omenia. Şi pe mine mă luase sub aripa lui ocrotitoare atunci când, fugind din Babel, riscam execuţia, şi mai apoi când, după întrevederea din Kish, mă devasta tristeţea. Se purtase mereu ca un erou. De ce i-aş fi reproşat ceva Nourei? În ciuda puterii şi inteligenţei ei, împrejurările o transformaseră în victimă: victimă a războaielor de gherilă care pustiau regiunea, victimă a lui Derek alias Nimrod care o urmărea, victimă a mea care nu ajunsesem la întâlnirea stabilită fiindcă eram sub efectul drogului.

A şti că trebuie să-ţi ţii gura nu înseamnă să-i şi pui căluş.

Am exclamat feroce:

— Şi-ai sărit în patul lui ca să-i mulţumeşti?

Noura m-a fulgerat din priviri.

— Nu te coborî aşa, Noam! Nu-ţi stă în fire.

Am lăsat fruntea-n pământ. A tăcut până când am realizat sterilitatea propriei observaţii.

— Abram m-a primit printre ai lui. Îi plăceam, dar îmi înţelesese şi îmi respecta lipsa de disponibilitate. I-am mărturisit că fusesem smulsă din braţele unui alt bărbat. Am decis amândoi să trimitem un mesager la cascadă. Din nefericire, peste un an acesta ne-a relatat că dispăruseşi. Sigur, în cazul tău a dispărea nu înseamnă a muri, dar pentru mine tot una era. Unde să te fi aflat? De ce nu ai ajuns la mine în dimineaţa în care am fost răpită? Prea multe enigme… Între timp, Nimrod, turbat, îşi trimitea zbirii să vâneze femeile frumoase care corespundeau cu semnalmentele mele. Or, acolo, printre păstorii în continuă mişcare, chiar presupunând că i-ar fi venit ideea să mă caute, cu greu ar fi dat de mine.

Prin urmare, am acceptat căsătoria propusă de Abram.

Am înghiţit în sec.

— Te-ai măritat cu el din disperare?

— Nu.

— Ca să-i mulţumeşti?

— Nu.

— Din admiraţie?

— Nu.

— Atunci de ce?

S-a luminat la faţă.

— Fiindcă-l iubesc. Din toată inima.

— Şi cu mine cum rămâne?

— Te iubesc.

Şi a adăugat murmurat:

— Iubesc doi bărbaţi.

*

Cortul pe care îl ocupam fusese ridicat la întretăierea firelor de apă. Pentru a sta cumva deoparte, pretextasem că aveam nevoie de ape curgătoare pentru experienţele mele, când, de fapt, fugeam de Abram şi de Noura. Gândul la îmbrăţişările lor mă tortura suficient pentru a mai fi şi obligat să le văd ori să le aud.

Mă închideam în casa mea făcută din piei. Şase ani mi-o închipuisem pe Noura prizonieră şi, când colo, o regăseam măritată, fericită, înfloritoare! Când ajungeam în culmea furiei, fericirea aceasta mă indigna, i-o reproşam, o consideram trădare; când mă linişteam, îmi cântăream şi responsabilitatea mea – dacă aş fi venit la Noura în acea dimineaţă, aş fi apărat-o de răpitori. Nu era mai bine că