amân şi să pândesc apariţia femeii celei bune. Ce sfat chibzuit!

Şi-aşa am întâlnit-o pe Sarai.

Această din urmă mărturisire nu-mi convenea deloc: nu aveam de luptat doar împotriva lui Abram, dar şi a acestui misterios vânt pe care-l venera.

— Sarai nu ţi-a dăruit copii?

— Sau eu nu mi i-am dăruit, cine ştie? O să vină şi asta, doar ne oferim toate şansele pentru a reuşi.

O sclipire i-a cuprins ochii gândindu-se la Sarai, la îmbrăţişările lor, la pasiunea care-i făcea să fie unul. Apoi seriozitatea i-a îngheţat trăsăturile.

— Poate că Dumnezeul meu a socotit de cuviinţă să mă

întristez un pic… Dar nu peste mult ne vom creşte noi copiii, Sarai şi cu mine.

— Dacă nu veţi reuşi, o vei alunga?

M-a certat cu asprime:

— Ai înnebunit, Naram-Sin? O minune ca Sarai nu se părăseşte, nu se respinge, se adoră şi se slujeşte. Chiar dacă

unirea noastră nu se va dovedi rodnică, tot cu ea voi rămâne.

— Tot Dumnezeu tău ţi-a spus asta?

— Nu. Asta mi-am spus-o eu.

Izbucnind în râs, mi l-a arătat pe Roko:

— Spune-i câinelui să scoată iepurii din vizuină. Tot pălăvrăgind n-am adunat decât vorbe-n desagi. Preferam vânat.

Aplecându-se către patruped, l-a mângâiat cu mişcări iuţi ca pentru a-l îndemna, apoi a adăugat cu glas cavernos:

— Pasiunea mea va dura. Să încetez să o mai iubesc pe Sarai? Cu neputinţă!

Ce să-i fi răspuns? Şi eu gândeam la fel…

Redus la tăcere, încercam să vânez. Câinele manifesta o eficienţă redutabilă, înţelesese repede că urmăream prăzile împreună, aşa că îşi luase locul în trio. Mai degrabă decât să

alerge iepurii, îi scotea la lumină pentru a putea să trimitem săgeţile în ei; îi aducea apoi încântat în dinţi.

Pe măsură ce ziua trecea, intenţia mea de a-i prezenta lui Abram realitatea se măcina. Expediţia cinegetică ne revitaliza prietenia. Autentica lui bunăvoinţă îmi trezea respectul; plăcerea de a umbla din nou împreună renăştea; timbrul grav, hotărât, în rezonanţă cu gândurile lui, mă fermeca. Cum să

agresez un asemenea om care doar gratitudine merita? Alături de el înţelegeam mai bine greutatea cuvintelor Nourei:

„Abram nu are decât clipa de faţă pentru a mă iubi. Tu ai secole.“

La un popas, când împărţeam între noi lipia, s-a produs un fenomen straniu. Abram zgâria mecanic pământul; degetele îi dădeau de pietre şi, în timp ce continua să stea de vorbă cu mine, ochii le examinau, corpul i se pleca spre ele, mâinile explorau humusul nisipos. Fără a conştientiza ce făcea, îşi închipuia că este dedicat cu totul conversaţiei noastre, deşi o parte din el, separată, plivea, scormonea, excava. Când s-a apucat să cureţe bucăţile de rocă, să scarmene vinişoarele minerale, să adune pietricelele după culoare, m-a cuprins emoţia: era Ham! Ham era cel din faţa mea, Ham cel născut în cavernă, Ham cel pasionat de minerale şi de metale, Ham care examina toate gropile, râpele, vizuinile, peşterile. Ham pusese stăpânire pe Abram.

Fiul meu ieşea din împărăţia umbrelor pentru a se întâlni cu mine.

Lacrimile au început să-mi curgă de sub pleoape. Asistam, profund tulburat, la misterul orbitor al învierii lui Ham, care se întorcea la mine. Puterea iubirii îi permitea să treacă frontiera dintre vii şi morţi.

Buzele mi-au murmurat:

— Ham…

Auzind acest nume, Abram a ridicat ochii şi s-a uitat lung la mine, dar nu mai era privirea lui, ci a lui Ham, fiul meu adorat, omul pe care-l iubisem cel mai mult pe acest pământ, pe care-l ţinusem în braţe la toate vârstele. Din pupilele lui ţâşneau bebeluşul Ham, copilul Ham, adolescentul Ham, maturul Ham, bătrânul Ham. Tremurând, am întins mâinile spre el, l-am întâmpinat.

Privirea lui Ham s-a topit în cea a unui Abram uluit.

— Ce faci, Naram-Sin?

Am tresărit, jenat.

— Dar tu, Abram? Cum ne-am aşezat la taclale, te-ai apucat să scormoneşti.

S-a cutremurat la rândul lui, a observat în ce poziţie era, cu palmele murdare, de parcă atunci s-ar fi trezit la realitate.

— Of… mi se mai întâmplă. E ceva mai tare decât mine.

Scormonesc prin pământ, scot pietricele, mai ales din cele care conţin firişoare de metal, o manie bizară, care mă apucă fără

să-mi dau seama. Într-o altă viaţă, te pomeneşti că de asta am să mă ocup.

— Te-ai ocupat într-o viaţă anterioară.

— Poftim?!

— În şirul strămoşilor tăi, cu siguranţă a existat unul pasionat de metale, care a lucrat la forjă sau la fabricarea bijuteriilor.

— A, da? S-ar putea ca asta să-mi vină de la vreun străbun.

Aş fi vrut să-l corectez: „Nu, nu-ţi vine de la străbuni. Unul dintre străbuni a venit în tine.“ Fireşte, am păstrat-o pentru mine.

Imediat ce o briză răcoroasă, uşor acidă, a aplecat vârfurile

gramineelor şi ne-a amintit că ziua se evapora, ne-am întors la corturi. Mă chinuia o întrebare dureroasă: îi voi destăinui vreodată lui Abram că ne luptam pentru o femeie? Îl voi îndemna să se dea la o parte, sub pretextul că fusesem înaintea lui şi că profitase de răpirea Nourei? Mă îndoiam tot mai tare.

Abram, rivalul meu? Abram, bărbatul de eliminat? Îl văzusem pe Ham în el. Cum mă mai puteam împotrivi de acum?

Se lăsa seara, arămind orizontul. Un întuneric grandios cuprindea câmpia. Apropiindu-ne de corturi, în vecinătatea locului unde se aruncau gunoaiele, a zărit o fetiţă care mergea pe lângă un tufiş des. Nişte ciori păzeau din înaltul acestuia.

Alertate, au pus deodată ochii pe copil. Ţâşnea duşmănia din păsările acelea întunecate, afumate, cu ochi pătrunzători, negre din cap până-n vârful cozii, ale căror pene cu reflexe albăstrui împrăştiau sclipiri viclene.

Fetiţa a îngenuncheat şi a ridicat cu delicateţe un pui de cioară, care piuia cât putea de tare, căci căzuse din cuib, şi l-a culcuşit în căuşul palmei. Apoi a mers înainte, căutând cuibul în care să-l pună înapoi.

— Nu! a urlat Abram care urmărise scena.