femeie pe care-o văzuse vreodată, de la care aştepta nerăbdător completarea familiei.
— Te rog, l-am întrerupt, să nu vorbeşti niciodată pe-aici despre cea mai frumoasă femeie! Spionii lui Nimrod ar închide-o imediat în pavilionul cuceririlor lui.
A dat din cap. I-am mai mulţumit o dată pentru că sărise în ajutorul lui Mael. S-a uitat la mine binevoitor:
— Tinere, eşti unchiul lui?
I-am explicat cum mă întâlnisem cu Saul şi Mael şi i-am
povestit cum, puţin câte puţin, între noi se ţesuse o asemenea legătură, încât mă simţeam răspunzător de băiat.
— Eşti un om bun, a conchis.
— Tu eşti şi mai bun, căci l-ai salvat.
A oftat cu modestie, sugerându-mi prin tăcere că regreta fiindcă nu-l putuse apăra şi pe Saul. Refuzând să mă gândesc la bietul om, l-am rugat pe Abram să doarmă la pensiune, în camera mea, unde i-am arătat o a doua saltea făcută sul într-un colţ. Mi-a mulţumit încântat, apoi s-a dus să caute un vas cu apă. La întoarcere s-a lăsat pe vine în faţa apei care clipocea, şi-a scos încălţările şi a început o toaletă sumară.
Ceea ce am observat m-a înmărmurit: două dintre degete erau lipite, mijlociul şi inelarul, prinse într-o membrană de piele.
— Oh! am exclamat. Ai…
— Degetele lipite? Ei, da, tinere, semn de familie! L-am moştenit de la tata, şi el de la bunicul.
A zâmbit amuzat.
— La noi în neam, asta e caracteristica întâiului născut. O
trăsătură care vine de departe. Se spune – şi fără îndoială se exagerează – că e semnul lui Ham.
— Al lui Ham? am murmurat, auzind numele fiului meu.
— Da, al străbunului meu Ham.
Şi Abram a râs înainte de a adăuga:
— Nu am luat niciodată prea în serios povestea, dar în familia mea există legenda conform căreia Ham era fiul lui Noam.
— Al lui Noam? am repetat perplex.
— Noam, cel care ne-ar fi salvat oamenii şi animalele de potop. E ceva, nu, tinere?
Am lăsat ochii-n pământ, copleşit de emoţie: eram în faţa
unuia dintre descendenţii mei.
44. Mesopotamienii practicau foarte puţin chirurgia. Nu doar cunoşteau foarte puţin organele interne, căci nu disecau cadavre, dar şi puterea îi descuraja să îşi asume acest risc: Codul lui Hammurabi prevedea, de exemplu, că, în caz de operaţie nereuşită, mâna vindecătorului era tăiată. Iată cum justiţia şi politica fac să
stagneze ştiinţa! Timp de mii de ani, medicii şi-au păstrat mâinile, iar bolnavii au murit…
45. Planeta Venus, cel mai strălucitor corp ceresc după Lună. În akkadiană, mesopotamienii îi spuneau Delebat, apoi pur şi simplu Ishtar, numele Innanei în această limbă.
46. Argila oferă cea mai bună modalitate de stocare a datelor. Dacă îi este limitată capacitatea, în schimb, durata îi este nelimitată. După două mii de ani, alte suporturi ale scrisului au luat locul tăbliţei: papirusul, pergamentul, hârtia, hard-diskul computerului. Toate sunt mai practice decât lutul, mai uşoare, mai transportabile, mai uşor de corectat; în schimb, se dovedesc mai perisabile.
Manuscrisele, cărţile, fotografiile, documentele noastre numerice ar dispărea în câteva sute de ani, pe când tăbliţele scrise acum cinci mii de ani, deşi trecute prin proba apei, a focului, a câmpurilor magnetice, rămân intacte şi lizibile.
47. Acest rău vânăt va fi numit de greci holeră, termen care înseamnă „jgheab, evacuare necontenită“. Până în secolul al XIX-lea, provenienţa maladiei nu a fost cunoscută. S-a aflat abia după marea epidemie din Egipt, din 1883, când Robert Koch, care deja descoperise bacilul tuberculozei, a reuşit să izoleze agentul microbian responsabil, Vibrio cholerae. Mai înainte, marile spirite erau obligate la interpretări poetice, precum Chateaubriand în Memorii de dincolo de mormânt :
„Ce este holera? Să fie nişte insecte pe care le înghiţim şi care ne devorează? Ce să
fie această uriaşă moarte neagră, înarmată cu a ei coasă, care, traversând munţii şi mările, a venit ca una dintre acele teribile Pagode idolatrizate, la malurile Gangelui, pentru a ne strivi de limanurile Senei, sub roata carului ei?“
Holera este o maladie umană, strict umană: nu doar că provine de la om, dar nu supravieţuieşte decât în cadrul unei organizări sociale. Poate fi chiar calificată drept boală istorică, întrucât şi-a făcut apariţia în Mesopotamia. Se declanşează dacă apa potabilă este contaminată cu materiile noastre fecale; sărurile diareice rămânând în cantitate mare în aer liber, provoacă propagarea bacililor. Astfel, în Babel, gropile cu excremente infectau şanţurile din care se adăpau sclavii şi soldaţii. Epidemiile de holeră încep când lipseşte apa curată şi limpede, în timpul inundaţiilor sau al războaielor, din cauza campamentelor insalubre. După milenii, abia trasul apei la closet i-a venit de hac holerei!
48. În ziua de azi se ştie că trupul omenesc este în mod esenţial alcătuit din apă.
Fluidul reprezintă 60% din masa lui, părţile cele mai umede fiind plămânii, sângele, creierul şi muşchii.
49. Ştiinţa modernă, cu mijloacele şi procedurile ei, a justificat abordarea lui Tibor. În primul rând, holera provoacă o deshidratare severă: trebuie deci să se bea enorm. În al doilea rând, trebuie oferit corpului zinc, pentru reconstituirea
sistemului digestiv: hrăniţi numai cu cereale, muncitorii sufereau de o carenţă de zinc, substanţă ce se găseşte în cantităţi considerabile în carne.
50. Studii chimice au arătat că saliva câinelui produce o enzimă cu mare putere de cicatrizare. Linsul reduce eventual contaminarea bacteriană. Dacă acel copil avusese o inflamaţie oculară, care îl împiedica să vadă, era deci posibil ca Roko să-l fi vindecat.
51. Chiar dacă voi părea lipsit de modestie, cred că am marcat durabil Ţara Apelor Blânde. Câteva decenii mai apoi, ba chiar timp de secole, în toate cetăţile mesopotamiene medicii s-au prezentat după felul în care îmi făcusem intrarea în Babel: chel, complet ras, cu veşminte bogate. Cum costumaţia făcea medicul, ocazionala mea deghizare a ajuns ţinută obligatorie, care inspira încredere. Şi dragul meu Roko a marcat spiritele. Gula, zeiţa vindecătoare, „doctoriţa omenirii“, patroana medicilor, a fost din acel moment reprezentată în compania unui câine.
Pentru a obţine vindecarea din partea ei sau pentru a-i mulţumi, oamenii îi aduceau în temple statuete de câini, din piatră, bronz sau lut ars. Sanctuarele aveau şi spaţii pentru tratament: credincioşii erau îngrijiţi acolo cu ierburi şi unguente sau prin intervenţia câinilor, conform preceptului „Limba câinelui e de folos medicului“.
Unele aveau şi padocuri, precum cel din Isin.
