încredere în viitor. Cu forme pline, graţioasă, degaja o perfecţiune care captiva, cu atât mai mult cu cât fizicul acela adăpostea un suflet plăpând. De fiecare dată când mergea să ia apă de la râu, toţi bărbaţii întorceau capul după ea. Fără

sclifoseli, obişnuită cu privirile înfierbântate, primea acele omagii cu ingenuitate. Faptul că era râvnită aluneca pe lângă

ea.

Personal, din alt motiv i-am dat atenţie: am observat în ea dublul meu. Agar îl adora pe Abram. Vedeam bine cu ce avânt, cu câtă spontaneitate venea lângă el când o chema; vedeam şi ce efort făcea pentru o atitudine neutră în prezenţa lui Sarai.

La fel ca mine, îndura o privaţiune esenţială şi era supusă

loviturilor a mii de pumnale. Agar mă impresiona. Nu încetam să stau cu ochii pe ea. Când Abram aproape că nu o băga-n seamă, ardeam de dorinţa de a-i şopti la ureche că ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă gratitudine. Când Sarai îşi pierdea răbdarea în faţa „moleşelii“ lui Agar, nu cumva o făcea presimţind pasiunea acesteia pentru Abram? Felul ei de a o trata rezervat asta sugera: deşi se purta frumos cu servitorii, răceala faţă de Agar sărea-n ochi.

Slujnica nu-i purta pică stăpânei. Considerându-se vinovată

că îl iubea pe Abram, se condamna fiindcă râvnea soţ şi trăda soţia. Câtă vreme îşi reproşa irezistibila pasiune, asprimea de care dădea dovadă Sarai o ajuta să rămână la locul ei.

Cu timpul, am început să mă îndoiesc de cele scrise mai sus: să fi fost mai întâi înduioşat de Agar, sau am dorit-o de la bun început? Atracţia resimţită pentru o fiinţă ia diferite căi, şi aceea care este percepută prima nu este întotdeauna cea dintâi care să găsească drum de acces. Conştiinţa rămâne un paznic rezervat, dacă nu chiar leneş; ia notă de acel du-te-vino al dorinţelor noastre când îi convine şi cum îi convine. Când o numesc pe Agar suflet pereche mă descriu ca spirit sensibil, căci ne lega suferinţa. Dacă recunosc că forţa carnală a lui Agar mă subjuga, mă descriu ca pe un bărbat obişnuit: ne apropia dorinţa. Când spun adevărul? Când mint? Când te apuci să povesteşti trecutul, povesteşti mai ales prezentul.

Pagina pe care o scriu reflectă realitatea de azi, nu neapărat pe cea de ieri.

Abram se vindeca încet. Perioada de însănătoşire se prelungea din cauza oboselii provocate de cei douăzeci de ani de suprasolicitare. Convalescenţa înregistra atâtea stagnări şi regrese, încât îmi ajunsese greu să-mi programez plecarea.

Mânia a schimbat ordinea lucrurilor.

În ziua aceea, Abram se hazardase să facă vreo câţiva paşi susţinut de nevastă. Neputând pune piciorul în pământ fără un geamăt şi un rictus, se clătina la fiecare pas. Nu fusesem de acord cu ieşirea, atrăsesem atenţia că nerăbdarea era un sfetnic necugetat, dar Abram visa să îşi dovedească măcar puterea voinţei, dacă nu şi pe cea a muşchilor. Insistase. Însă cu cât se străduia să înainteze, cu atât mă temeam mai tare că nu-l vor ţine gleznele. L-am implorat să renunţe. Mi-a trimis un zâmbet semănând mai mult a grimasă şi a perseverat. S-a oprit brusc: o durere ascuţită i-a tăiat respiraţia.

Împinsă din faţă în spate de greutatea pe care o susţinea, Sarai rezista totuşi. Abram a cerut să bea, de parcă numai din acest motiv s-ar fi oprit. Agar a sărit în sus, a umplut un pahar şi i l-a adus. Pentru a-l apuca, Abram şi-a desprins una dintre mâinile care i se agăţaseră de umerii soţiei şi a întins-o. Gestul l-a dezechilibrat. Abia de-a mai avut timp să scoată un ţipăt, că

s-a şi prăbuşit, trăgând-o pe Sarai după el.

M-am repezit spre ei. Abram se chircise de durere. Glezna care se vindecase atât de greu se rupsese acum din nou. Sarai s-a ridicat înfuriată şi s-a răstit la slujnică:

— Tâmpito! Uite ce-ai făcut.

Agar a-ngheţat. Ea, care avea atâta grijă de Abram, tocmai pe ea îşi vărsa nervii stăpâna, emoţia care se transformase într-o mânie trivială. M-am ridicat şi eu.

— Taci.

Sarai s-a întors spre mine.

— Şi tu cine eşti ca să-mi vorbeşti aşa? Cum îndrăzneşti?

Nici măcar nu ai avut grijă să-l vindeci pe Abram.

Mă insulta cu o bucurie furibundă.

— L-am îngrijit. Dar tu şi cu el aţi stricat totul începând prea devreme mersul.

— Daaa? Adică din vina noastră a căzut?

— V-am spus că nu este încă vindecat!

Numai că pe Sarai o apucase o turbare pe care nici un argument nu o mai potolea. După ce urlase şi la mine, şi la Agar, ne-a ordonat să ieşim şi să nu mai punem vreodată

piciorul pe acolo.

— Bucuros! Bucuros să te ascult măcar o dată! i-am strigat îndepărtându-mă.

Îmi oprisem în gât un „Noura!“ în ultima clipă, ceea ce a înfuriat-o şi mai tare. M-am îndepărtat lăsând-o să urle mai departe, însoţit de Agar.

Enervarea molipseşte la fel ca prostia. Eram şi noi la fel de apucaţi de năbădăi. Străbătând tabăra, m-am auzit spunându-i tinerei:

— Vino la mine-n cort, te rog.

De ce-oi fi pronunţat cuvintele acelea? Să fi stat vreun plan ascuns, gata să iasă la iveală, prin străfundurile creierului meu? Nu-mi aduc aminte, însă înlănţuirea evenimentelor o demonstra.

Agar a trecut pragul, s-a aşezat printre blănurile care-mi acopereau teritoriul, şi-a încălzit degetele strângând cupa de infuzie pe care i-am oferit-o, m-a privit recunoscătoare, ca pe un salvator provizoriu.

Ne aduseseră la un loc iritarea, frustrarea, indignarea care construiau un drum de acces comod al unuia către celălalt.

După ce am obişnuit-o cu trupul, căldura, parfumul meu, lăsându-mă lângă ea, am sărutat-o. A roşit până-n vârful

urechilor. Mi-am băgat limba în gura ei. M-a luat imediat în braţe. Ne-am rostogolit pe jos. Bazinul i s-a lipit cu uşurinţă de al meu, şoldurile i-au zvâcnit, pântecul i-a fremătat la contactul cu sexul meu şi eu, printr-o instantanee erecţie, i-am demonstrat că-i împărtăşeam elanul.

Liniştiţi, ne-am oprit şi, respingând orice grabă care să dea lucrurile peste cap, am continuat să ne descoperim cu răbdare, să ne explorăm, să ne savurăm, să ne înmulţim săruturile pe fiecare loc dezvăluit de celălalt, să ne adulmecăm şi să ne lingem pielea, să mângâiem ba un sân, ba gâtul, ba o coapsă, ba o fesă şi-apoi, îmbătaţi, să ne scufundăm în cele mai ascunse unghere ale intimităţii.

Dimineaţa, când o lumină lăptoasă se lăsase peste noi, însoţită de o uşoară aromă de ceaţă, nu mai eram cei doi repudiaţi de seara. Noaptea ne împlinisem unul pe altul. Dacă

furia născuse cuplul nostru, plăcerea îl pecetluise.

În zilele care au urmat, am contemplat cu lăcomie incredibila armonie a lui Agar. Avea o frumuseţe de fruct. Am cunoscut-o în clipa radioasă în care acesta se împlinise, fura privirile şi lovea direct în pântec. Mai devreme nu fusese decât drăguţ, mai târziu avea să fie prea copt. Invers decât rafinata Noura, îşi manifesta înflorirea: ochi mari, buze puternic conturate, frunte largă, subliniată de părul de un negru sclipitor. Pielea, de o textură fermă, delicată, şi rotunjimile care ascundeau orice os îndulceau fiecare colţ, trezind o poftă

nesfârşită de a atinge. Sclipind de sănătate, carnea îi împrăştia cu generozitate ce primise – viaţa – şi invita la voluptate.

Nu mă mai săturam privind-o cum umbla prin tabără sau prin cortul lui Abram. Seducea fără a se folosi de accesoriile puterii feminine, conturul sânilor, al şoldurilor, al piciorului fiind de ajuns. Cu formele pline, ar mai fi avut puţin până la a fi trecut printre cele prea pline, dar nu ajungea până acolo; somptuozitatea ei habar nu avea de grăsimea de rău augur, fiindcă nu o cunoştea decât pe cea bună. Îmbrăcată, părea pe jumătate goală. Întrucât părea în acelaşi timp îndrăzneaţă şi

intimidată, nu aş fi ştiut cum să-i calific alura: decenţă lascivă

sau indecenţă placidă.

Făcând dragoste, i-am observat uluitoarea ardoare. Avea simţul orgasmului. Nu eram nici eu primul ei iubit, nici ea prima mea iubită; fiecare dintre noi trăsese multă vreme după

el o carne amorţită şi crezuse prosteşte că această amorţire nu te împiedica să trăieşti. Înţelegeam acum în sfârşit ce însemnase lipsa aceea, resimţind un fel de grabă de a face dragoste înrudită cu foamea. Mă uluiau simplitatea, directeţea ei în jocurile sexuale. Mă puteam deda fanteziilor, puteam risca poziţii deplasate, rămânea de o candoare inalterabilă, care făcea ca orice dorinţă să fie firească. Împreună cu ea nu-mi era ruşine de propria concupiscenţă. Întâmpinându-mi fără

teamă dorinţa pe care tot ea mi-o declanşase, mă dezvinovăţea.

Mă simţeam iertat că sunt bărbat, că intru continuu în erecţie în prezenţa ei.

Atracţia erotică ne lega atât de strâns, încât uneori trăgeam de ea, încercam să o rup, abuzam pentru a vedea dacă cedează.