refuzat. În schimb, i-am dat nişte bani ca să închirieze una.
— Unde se duce?
— În Siria. La Damasc. Nu mă-ntrebaţi pentru ce. Părea foarte grăbit. După părerea mea, îl mai puteţi ajunge.
— Altceva nu v-a mai spus?
— Nu.
— Nu v-a lăsat cumva un pachet?
— Ce fel de pachet?
— Ştiţi pe cine cunoaşte la Damasc?
— Habar n-am. Bun, domnilor, acum vă las. Musafirul meu îşi va pierde răbdarea. La revedere.
Noam priveşte ecranul. Ticăloşii nu s-au mişcat din loc.
Discută în şoaptă. Pe urmă Charly scoate iarăşi ranga şi o înfige în cornierul metalic. Brutele care-l însoţesc îl înconjură
pentru a-l camufla.
Noam apasă butonul microfonului.
— Domnilor, tot acolo sunteţi, după cum văd. Cu atât mai bine. Puteţi să mă anunţaţi dacă zăriţi în capul străzii o maşină
de poliţie? I-am chemat să constate că, de dimineaţă, cineva a încercat să-mi intre în casă prin grădină, şi de atunci îi tot aştept.
Cei trei au dat înapoi, speriaţi, scrutând împrejurimile. O
sirenă chiar se auzea la câteva străzi distanţă. Noam exclamă
bucuros:
— Ei, chiar îi aud. Formidabil. Puteţi intra împreună cu ei.
Fulgerător, Marmoud, Charly şi Hugo dispar. Camioneta demarează, pneurile scârţâie. Noam se repede la tăbliţele din argilă, computer, geantă. Presupunând că indivizii l-au crezut şi-au luat-o spre Siria, tot nu se mai pune problema să rămână
aici.
Hackerii lucrează intens în subsolul antrepozitului.
Nemişcaţi, rupţi de realitate, numai degete şi ochi, explorează
laptopul subtilizat de la terorişti.
Întins pe canapeaua murdară cu husă aspră, Noam suportă
greu recluziunea. Opacă, etanşă, ruptă de aerul de afară, încăperea largă seamănă cu un acvariu: tot ce vine din afară e filtrat; ecranele albăstrui îngroaşă atmosfera şi transformă
chipurile în feţe cenuşii; imobilismul informaticienilor, lipsa lor de expresivitate îi preschimbă în nişte peşti uriaşi, paşnici, în timp ce zumzetul instalaţiei de climatizare şi al ventilatoarelor reproduce hula şi resacul. Noam se consideră
prizonierul unui spaţiu străin, cu atât mai exotic cu cât nu înţelege mare lucru din operaţiunile care captivează hackerii.
Lipsit de ritm, pianotatul lor pe tastaturi aminteşte de ezitare ori de eşec, chiar dacă, din timp în timp, un strigă victorios provoacă adunarea tuturor şi felicitările.
Dosare de presă zac, răspândite în jurul scaunului.
Parcurgându-le, Noam observă că includ articole consacrate unei adolescente, Britta Thoresen. Suedeza cu chip îngeresc şi sever în acelaşi timp adună elevi de gimnaziu sau de liceu şi studenţi din lumea-ntreagă în jurul idealului ecologiei.
Îngrijorată de viitorul vieţii pe pământ, denunţă nepăsarea patronilor din industrie, atacă dur domnia profitului, reproşează statelor delăsarea. La cei paisprezece ani ai ei, nu este impresionată de nici un puternic al zilei; din contră, ea îi terorizează. Lucidă, fără concesii, cinstită, incoruptibilă, încarnează tineretul care judecă, cere socoteală, pretinde comportamente responsabile, se grăbeşte să intervină. Din interviu în interviu, Noam apreciază acuitatea inteligenţei ei, precizia informaţiilor. Totuşi, descoperă ici şi colo că
admiraţia nu îi este împărtăşită de majoritate, ba chiar departe de aşa ceva. Dacă Britta pare eroina hackerilor din antrepozit –
doar discutase cu ei în pauze, lângă maşina de cafea –, în alte părţi e detestată. O ponegresc politicieni, jurnalişti, savanţi, filozofi. Cu ce drept ia cuvântul o puştoaică? Şi ce ştie ea despre mersul universului la paisprezece ani? Tinereţea ei îi agasează pe cei mari şi le dă dreptul să nu o asculte. Surprins
de o asemenea subapreciere, Noam compară lucrurile cu perioadele anterioare: în alte vremuri, nimeni nu ar fi considerat tinereţea un handicap. Oamenii se căsătoreau la unsprezece ani, deveneau mamă şi tată la treisprezece, se muncea devreme, se lupta devreme, se murea devreme. Încă
de când îi dădeau tuleiele, regele exercita puterea, şi muzicianul fermeca urechile. Maturitatea se impunea repede.
Se trecea fără tranziţie de la copilărie la starea de adult.
Adolescenţa nu exista. Fusese inventată recent, în secolul al XIX-lea. Adolescenţa, această etapă ingrată, clocotitoare şi subiect al exceselor, aceasta e explicaţia fluturată de cei care-i pun căluş Brittei, pe care ar prefera să o vadă visând doar la unghiile, bretoanele, buricul, hormonii, gaşca ei, îndopându-se cu îngheţată sau cu filme stupide în loc să fie cuprinsă de grijă
pentru viitorul planetar! De unde decurge şi o a doua modalitate de a o bruftului pe Britta: se bănuieşte că e manipulată. Fiindcă nu spune decât prostii şi repetă formule răsunătoare, cu siguranţă nişte adulţi se exprimă prin gura acestui plod. Unii jurnalişti o descriu ca pe o marionetă
acţionată de un ventriloc. De cine? Ipotezele nu lipsesc: mama, organizaţii nonguvernamentale, disidenţi, activişti verzi…
