— Poate că-ţi voi povesti într-o zi.
De mai multe ori, Abram făcuse aluzie la un moment straniu şi decisiv pe care-l trăise în deşert.
— Într-o zi, poate, când voi găsi cuvintele, mi-a promis.
Ghiceam în el orizonturi îndepărtate, bogate în gânduri şi meditaţie. Mă încânta faptul că mi le promitea şi mie. Alături de el nu percepeam decât viitor şi aprofundare.
Alături de Nimrod însă, nu percepeam decât suferinţă şi confuzie. Starea lui proastă obişnuită învenina Babelul. De când se apucase de construcţia Turnului, îngrijorarea ţâşnea din mahalale, temple, prăvălii, hanuri, gropile prin care dormeau cerşetorii. Îţi puteai da seama că fusese declanşată o mişcare care avea să meargă până la capăt. Deci capătul să fi fost ţelul? Spre ce îşi împingea Nimrod oamenii? Răutăcios, îşi trimitea răspândacii prin pieţe, taverne, prin străfunduri de bordel pentru a-i difuza ideile; oamenii lui vorbeau despre incomparabila grandoare a Babelului, despre măreaţa lui dominare ce urma să fie definitiv simbolizată prin noul edificiu. Populaţia prindea aceste adieri şi le sufla mai departe
ca vântul. Propaganda se umfla. Pe măsură ce era repetat, zvonul privind superioritatea babeliană se transforma în realitate, şi fiecare considera că gloria merita sacrificii.
Frustrarea de a constata că banii şi energia nu alimentau decât lucrările colosale devenea nerăbdarea de a vedea rezultatul.
Nimrod
canalizase
lipsurile,
desemnând
finalizarea
monumentului drept ultimă satisfacţie.
Babelienii adoptaseră entuziasmul şi aderau la proiect pentru a scăpa de spaimă, furie, revoltă. Exprimându-şi acordul cu ambiţiile lui Nimrod, nu vizau cu adevărat Turnul, ci un soi de egală partajare. Acomodarea îi lega de comunitate, refuzul i-ar fi rupt de ea. În loc să se ridice împotriva tiranului, se topeau în masă, cu riscul de a se topi de-a binelea. Aşa funcţionează poporul: unitatea lui este alcătuită din consimţiri forţate, din renunţări inconştiente, din concesii asupra cărora nu se reflectează, totul luat pe sus de un elan obscur, de ispita de a trăi împreună amestecată cu oroarea singurătăţii. Câţiva observatori au bănuit existenţa unui instinct gregar, dar de fapt este vorba despre un calcul: alegi să stai cu ceilalţi mai degrabă decât fără ei, să gândeşti la fel ca toţi ceilalţi mai degrabă decât împotriva lor. Revolta depinde de curajul individului, iar supunerea faţă de colectiv dovedeşte laşitate.
Mă lăsasem şi eu contaminat. Când mă dedicam zile nesfârşite îngrijirii sclavilor, nu mă mai întrebam care e noima gesturilor mele, doar mă concentram la ceea ce făceam. Acest gen de miopie îmi permitea să evit vertijul, mă apăra de absurditate: nu mă istoveam degeaba. La unison cu muncitorii, mă mărgineam să mă gândesc doar la ce se aştepta de la mine, limitare care-mi dădea impresia că merg înainte.
În seara aceea, Gawan aştepta la ieşirea din tabăra sclavilor.
Ziua dispărea fără ca luminile omeneşti să-şi fi creat încă
universul lor. Torţele se aprindeau una câte una, incolore sub cerul spălăcit, tăciuni timizi pătau cenuşiul general.
În timp ce Magicianul stătea în faţa porţilor, paznicii, în pofida obligaţiei de a se abţine, îl zeflemiseau. Îi maimuţăreau
între ei manierele afectate, se bâţâiau, strâmbau jignitor din buze, cu bărbia-n vânt, prefăcându-se că-i copiază aerul preţios. M-am dus lângă el sperând că nu remarcase batjocura.
— Dragul meu, trebuie să-ţi vorbesc cât mai repede, a exclamat.
În spatele nostru, o voce ascuţită i-a reprodus cuvintele, exagerând intonaţia. Râsete grosolane. Iritat, m-am uitat urât la paznici şi am observat în ochii lui Gawan că înţelesese persiflarea. I-am sugerat:
— Vrei să intervin?
— Deloc. Chestia asta îmi place.
— Poftim?!
— Neciopliţii ăştia mă urăsc, şi asta mă încântă.
Întruchipează tot ce nu pot eu suferi. Din fericire, prăpastia care ne desparte le sare-n ochi! Şi-apoi, Naram-Sin, doar li se pare că îşi bat joc de mine… Ia întreabă-i dacă nu ar prefera să
strălucească, să se îmbrace în haine frumoase, să se poarte mai rafinat, pe scurt, să fie ca mine. În armata lui Nimrod, numai generalii se fardează. Ce soldat nu are ambiţia de a deveni general?
Nu departe, un soldat se umfla-n pene; după ce i-a făcut fără
să se ascundă cu ochiul lui Gawan, i-a adresat o invitaţie scabroasă la sodomie. Magicianul a roşit.
— Uită-te la ăsta: îi plac atât de tare, încât visează să mi-o tragă.
M-a prins de braţ şi am luat-o din loc, lăsând în urmă inşii aceia groteşti, care se întreceau în grimase obscene. Gawan era convins sincer de superioritatea lui: era invidiat, mulţi erau geloşi şi îşi doreau să fie ca el. Dragostea faţă de el însuşi îi dădea puterea rară de a-şi afirma cu mândrie excentricitatea.
Pe măsură ce înaintam, asigurându-se clipă de clipă că nu ne auzea nimeni, mi-a spus ce-l îngrijora: Nimrod o lua razna; enervat că lucrările abia se târau, suveranul era enervat de
orice, insulta pe oricine, revărsa o ferocitate nemaipomenită.
— Accelerează ritmul execuţiilor.
— Pe cine execută?
— Pe servitorii lui! De obicei, Nimrod ţine un servitor personal o lună, apoi, în a treizecea zi îl omoară. Altfel spus, la palat, alesul care obţine această promovare primeşte în acelaşi timp şi vestea morţii sale. Bineînţeles, nu seamănă a execuţie, ci a ghinion: cădere involuntară, înec accidental, statuie care se desprinde de pe soclu, ciupercă otrăvitoare, muşcătură de şarpe. Asta este: ghinionul loveşte cu regularitate lunară.
Nimeni nu pricepe de ce Nimrod suprimă pe oricine se apropie de el.
Doar eu deţineam cheia enigmei: Derek alias Nimrod îşi ascundea infirmitatea produsă de barbaria paternă. Cine descoperea că e castrat atrăgea moartea asupra sa.
Magicianul a continuat:
