pună totul la punct.

Un anunţ de o asemenea importanţă impunea o petrecere. În ziua aceea, vântul bătea potolit pe undeva, prin mijlocul câmpiei, ca un fluviu. Rapid, nomazii au renunţat la treburile lor şi s-au apucat care de gătit, care de pregătit băuturile, care de strâns muzicanţii, care de amenajat spaţiul pentru dans.

Imediat ce soarele a coborât spre asfinţit, şi-au făcut apariţia în ţinute pestriţe de sărbătoare, parfumaţi, împodobiţi cu perle şi pietre preţioase; culorile florale pe care preria le pierduse în crepuscul străluceau orbitor pe îmbrăcămintea, pe rochiile din jurul focurilor mari.

Durerea mea contrasta cu acea veselie. După-amiază nu avusesem curajul de a-l îmbrăţişa pe Abram, care nu ar fi avut nimic împotrivă; nici să o laud pe Agar, căreia îi era ciudă pe mine, fiindcă îmi aştepta binecuvântarea. Când cântecele

răsunau mai tare, m-am retras împreună cu Roko, liniştit că

scăpam de bătăile tobelor.

Cerul se rupsese în două, o parte acoperită de nori groşi de praf şi câlţi, o parte curăţată de vânt; astrul se ducea la culcare, împodobind orizontul cu margini subţiri, pure, aurite. Un stol de rândunele a ţâşnit ţiuind mai ceva decât lăcustele, luând-o când la dreapta, când la stânga, aproape atingându-mă cu pântecele albe, şi apoi pierzându-se în depărtare. Am mers înainte. Din adâncul peisajului a urcat până la noi lătratul unui câine. Roko a încremenit. A adulmecat, a ascultat, a filtrat informaţiile, a hămăit. Lătratul a încetat. Hotărât lucru, îl invidiam pentru că percepea un univers de sunete, mirosuri, provocări, delicii de care eu nu aveam habar.

O siluetă s-a strecurat plăpândă, rapidă. Nu am recunoscut-o decât în ultimul moment.

În ciuda penumbrei, i-am observat lividitatea neobişnuită a chipului; în locul energiei tonice pe care o degaja de obicei, acum era copleşit de o extremă oboseală. S-a lipit de mine regăsindu-şi familiaritatea de odinioară şi mi-a şoptit:

— Sunt mulţumiţi.

Noura era cea care-mi vorbea, nu Sarai.

— Şi Abram, a precizat. Atât de mult, încât îşi ascunde bucuria pentru a nu mă răni.

Nu am răspuns. A considerat că tăcerea mea însemna că o ascultam cu atenţie, că o invitam să continue.

— Ăsta să fie preţul, Noam?

Vocea îi tremura. De luni de zile nu-mi mai pronunţase numele. Lucru care mă tulbura.

— Ce preţ? am murmurat.

Mi-a prins mâinile, neliniştită. Tulburată cum era, mă

considera refugiul ei, iar eu îi încălzeam încheierile mâinilor în palmele mele.

Şi-a strâns pleoapele şi a inspirat aerul amurgului, cu satisfacţia de a regăsi vechile senzaţii. Apoi s-a aplecat spre degetele mele şi s-a interesat ce-mi păţiseră mijlociul şi inelarul, care de acum nu mai erau lipite unul de altul. I-am povestit despre propunerea Kubabei – să mi le amputez pentru ca Nimrod să nu mă recunoască –, operaţie căreia îi preferasem simpla decupare a fâşiei de piele care le ţinea legate.

— Credeam că ai ars pistele pentru ca Abram să nu descopere legătura voastră de familie.

Şi-a muşcat buzele.

— O să-i mărturiseşti?

— Şi tu, şi eu suntem hotărâţi să păstrăm secretul în faţa celor pe care-i iubim.

Mi-a dat dreptate. În spatele nostru, corurile omeneşti triumfau asupra celor ale greierilor. Balul era-n toi. Picioarele care loveau solul răsunau ca valurile unei cascade. Se striga:

„Agar! Agar! Agar!“, era invitată să danseze. Strâmbând din nas, Noura a exclamat:

— Ba să nu se mişte! Nu-i face bine.

— Calmează-te. Agar nu e bolnavă, ci doar însărcinată.

Observaţia mea a pus-o din nou pe gânduri pe Noura. S-a cutremurat şi şi-a aranjat şalul pe umeri.

— E-atât de frig în unele seri, a oftat.

Noaptea întunecată mirosea a bălegar macerat, a păpădie, a mentă, a sudoare de bivol, a ţap în călduri şi prelungea zăpuşeala, chiar dacă Noura avea altă senzaţie.

— Da, a şoptit, fără îndoială ăsta-i preţul…

— Preţul a ce?

— Preţul darului. Abram i-a făcut un copil lui Agar, şi asta n-a luat decât câteva zile. Cu mine în şase ani nu i-a reuşit. De ce-o fi pentru unele aşa de uşor, şi atât de greu pentru mine?

Trebuie că de la trăsnet vine…

— Nu înţeleg…

— Nici moarte nu mai e, dar nici naştere…

Cu astfel de gânduri, Noura îşi întâlnea tatăl, pe Tibor care, pe când străbăteam codrii bătrâni pe unde se amestecau mlădiţele şi putregaiul, se bucura să sublinieze planurile naturii: pentru ca o specie să supravieţuiască, era necesar ca indivizii să se reproducă, şi apoi să dispară; recompunerea se năştea din descompunere; moartea nu se opunea existenţei, ci o slujea.

Îngheţată, Noura a continuat:

— Viaţa nu este nici un dar care se păstrează, nici un dar care se oferă, ci unul care se transmite. Dintotdeauna am simţit dorinţa de a face un copil, o chemare din străfundurile inimii, ale măruntaielor mele. Dar am dat greş! N-am să reuşesc niciodată.

— Aşteaptă, Noura, ai puţină răbdare!

— Fii logic, Noam! Se moare fiindcă se trăieşte. Tu şi cu mine nu vom muri. Şi atunci, ia întreabă-te: suntem oare noi vii? Suntem cu adevărat vii?

S-a dat un pas înapoi pentru a mă vedea mai bine. Albă la faţă cum era, sclipea în întuneric. Spasme îi parcurgeau obrajii, tâmplele, gâtul. Glasul îi urca dintr-un gâtlej uscat.

— Nu un dar am primit, Noam, ci o otravă. Pe cea mai rea!

Pe cea care te torturează fără a şti până când, pe cea de care nu mai scapi. Otrava care otrăveşte fără a ucide.

S-a îndepărtat.

— Nemurirea nici măcar nu ne va ucide.

Copilul s-a născut.

Şoldurile, coapsele şi bazinul lui Agar fuseseră făcute pentru maternitate: împingând doar de câteva ori, adusese pe lume un băiat.

Când bătrânele moaşe i l-au arătat lui Abram, acesta a verificat pe loc dacă bebeluşul are semnele străbunilor, aşadar cele două degete lipite. Liniştit, l-a strâns apoi la piept şi l-a legănat, lăsându-se pradă emoţiei.

Noura şi cu mine ne retrăsesem la adăpostul umbrei. Cele nouă luni ne apropiaseră. Nu căutam ocaziile de a ne vedea; totuşi ni se întâmpla ici şi colo, ca în noaptea în care mi se mărturisise, şi atunci discutam în deplină sinceritate.