— Kubaba, nu-mi aminti ce servicii mi-ai făcut.

— Vaaai, uitucule! Mereu e la fel: cu cât sunt mai frumoşi, cu atât sunt mai nerecunoscători! Numai urâţii dau dovadă de gratitudine.

Şi a precizat, pentru marele intendent:

— Nu te supăra, Hunnuwa, nu despre tine era vorba.

A izbucnit în râs şi mi-a şoptit:

— E tare gingaş! Îl ador!

A sărit brusc de pe tron şi a mers clătinându-se până la cele trei lămpi care marcau marginea podiumului. I-am examinat chipul expresiv, plin de ridurile care ajunseseră la profunzimea unor cicatrici, gura fără buze, dinţii mici şi bine rânduiţi. A ridicat glasul, susţinând pe un ton pe cât de hotărât, pe atât de ascuţit:

— Ştergeţi-o, de-acum! Vă acord o noapte de odihnă. În zori plecaţi. De cum va ajunge soarele la zenit, îmi voi arunca soldaţii direct în bucile celui care se va juca de-a-ntârziatul.

Sarai s-a desprins de grup, a înaintat şi a făcut o reverenţă în faţa suveranei.

— Kubaba, pot să-ţi vorbesc?

Am fost toţi surprinşi. Iniţiativa lui Sarai ne lua pe nepregătite, însă mai ales autoritatea pe care o iradia ne uluia.

Felul în care solicita conţinea atâta sânge rece, aplomb, ba chiar virilitate, încât un refuz părea improbabil.

Şi-ntr-adevăr, Kubaba a măsurat-o din cap până-n picioare, a simit un reflex de ostilitate în faţa frumuseţii ei, dar rapid, dezarmată de acea fermitate, a dat din cap.

— Te ascult.

— Nu. Vreau să vorbim între patru ochi.

— De ce?

— Ca de la femeie la femeie.

Deşi îşi arătase respectul faţă de rang, Sarai pusese suverana pe acelaşi plan cu ea. Flatată, Kubaba a mormăit aprobarea.

Sarai s-a întors spre noi:

— Aşteptaţi-mă în anticameră.

Ca să nu rămână mai prejos, regina a ordonat:

— Hunnuwa, du-te şi vezi dacă nu sunt prin grădină.

Ne-am retras şi le-am lăsat singure.

Ce să-şi fi spus? Aveam să descopăr mai târziu. Pentru moment, cu toate că ciulisem urechile, un cuvânt nu percepeam din îndelungata lor conversaţie. Pentru moment nu le auzeam decât râsetele care treceau prin uşile batante, cel al Kubabei mai degrabă un croncănit, cel al lui Sarai liber şi uşor.

După un timp care ni s-a părut interminabil, Sarai a trecut pragul şi, în culmea fericirii, surâzătoare, liniştită, ni s-a adresat:

— Aduc două veşti bune. Prima: Kubaba acceptă să ne aşezăm în regatul Kish.

Cele douăsprezece ajutoare ale şefului au scos strigăte de bucurie, aclamând-o.

— Cum ai făcut, prinţeso?

— O să-ţi povestesc cândva.

Observând că nu trebuia să insiste, a sărutat-o pe frunte.

Sarai m-a căutat din ochi pentru a verifica dacă eram martor la scenă, aşa că i-am strigat:

— Şi-a doua veste bună?

A tras adânc aer în piept, a luat ambele mâini ale lui Abram şi i le-a pus pe pântecul ei:

— Sunt însărcinată.

60. Biblia ne-o prezintă pe Agar ca fiind „slujnica egipteană a lui Sarai“. Văd în asta o interpretare a scriitorilor evrei care, două mii de ani mai târziu, povesteau trecutul cu ochii prezentului. Întrucât, pe vremea lor, oraşele mesopotamiene îşi începuseră declinul, dominate progresiv de perşi, greci şi parţi, puternica şi marea cetate exotică, situată spre est şi sud, era asimilată cu Egiptul. Iată ce, după părerea mea, motivează calificarea drept „egipteană“ a acestei Agar, ajunsă în tribul de păstori.

Progresiva dispariţie a Mesopotamiei, această civilizaţie fără nume, a început foarte devreme în antichitate. Evreilor şi grecilor, când le venea greu să numească

un necunoscut venit din alte părţi, îi ziceau „egiptean“. Egiptean era străinul. Nu-i împrumuţi cu bani decât pe cei bogaţi, aşa că Egiptul a ajuns un adăpost al ignoranţei.

61. Biblia relatează în felul ei modul în care s-a alcătuit trioul Abram, Sarai şi Agar. M-a amuzat foarte tare să descopăr mult mai târziu, în Statele Unite, că

mormonii se bazează pe acest episod pentru a-şi justifica poligamia. La New York, în 1830, această nouă biserică creştină propunea credincioşilor ei, „sfinţi ai ultimelor zile“, mariajul plural, care restabilea o practică biblică: multiplicarea nevestelor, dorită de Dumnezeu pentru a-şi spori poporul. Această practică a ţinut până în 1890. Totuşi, o mişcare derivată din mormonism o menţine şi în ziua de azi, în Biserica fundamentalistă a lui Isus Christos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, ai cărei conducători au fiecare câte şaptezeci şi cinci de soţii. Cât de departe sunt de severul şi rigurosul Abram!

Biblia oferă o serie de poligami odată cu Iacov ori Solomon, dar Abram a fost cel dintâi. În paralel prezintă şi monogami măreţi ca Isaac sau Moise. Menţionarea acestor două forme a provocat practici diferite în cadrul iudaismului, chiar dacă

evreii, cu timpul, au optat mai degrabă pentru obiceiul de a se căsători cu o singură

femeie. Interdicţia poligamiei a fost hotărâtă în secolul al XI-lea pentru evreii aşkenazi, şi în secolul XX pentru evreii sefarzi.

62. În ziua de azi, maladia se cheamă „paraplegia mieilor“ şi este tratată la fel –

lapte de vacă şi bicarbonat de sodiu. Cum găsisem leacul? Utilizasem metoda analogică a lui Tibor: dacă nişte fiinţe sunt lipsite de putere, atunci trebuie să li se insufle cea a fiinţelor colosale. Disproporţia dintre vacile enorme şi mieii minusculi m-a incitat să le dau acestora din urmă alimentele – sare şi lapte – puternicelor rumegătoare.

63. Dumnezeul lui Abram nu era un Dumnezeu unic. Nu încă… Abram se arăta mai degrabă henoteist decât monoteist, având un cult preferenţial. Pentru el, Dumnezeul lui deţinea o supremaţie incontestabilă, dar nu-i excludea pe ceilalţi. De altfel, purta un nume, lucru ce ţine de o gândire politeistă. Yahu, Yaho, Yahva, Yahve al lui însemna „cel care suflă“, care aduce vântul, o divinitate a stepelor şi solurilor aride. Ideea unui singur Dumnezeu nici nu-i dădea prin cap şi nici nu-l obseda pe Abram. În schimb, ca precursor al religiei evreieşti, condamna la mesopotamieni rolul imaginilor, al icoanelor, ba chiar al templelor.

A trebuit să fie aşteptat secolul VI înainte de Christos, după care a fost deportată

elita evreiască a Ierusalimului şi Iudeei în Babilon, pentru a se afirma limpede această teologie. În faţa multiplelor idolatrii pe care le oferea cetatea lui Nabucodonosor al II-lea, evreii şi-au elaborat şi proclamat monoteismul: „Iahve este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ şi nu este alt Dumnezeu afară de el.“

Biblia lasă impresia că Abram gândea deja pe vremea lui la fel ca aceia care i-au povestit destinul două milenii mai târziu, de parcă originea eventuală a ceva s-ar confunda cu rezultanta sa. Scriitorii biblici relatează o poveste fără a le păsa de istoricitatea ei. Tot aşa cum există lecturi deformatoare, există şi scriituri deformatoare.

Intermezzo

În jurul lui, norii. În faţa lui, paginile înnegrite.