I-am povestit despre neajunsurile datorate problemelor lingvistice. Gungunum, ajutoarele lui, contramaiştrii, muncitorii nu vorbeau aceeaşi limbă. Confuziile se înlănţuiau, se amplificau şi perturbau lucrările: cel căruia i se cerea să
urce o piatră la etajul superior o cobora; cel care trebuia să
umezească un obiect îl zvânta; cel care credea că şi-a terminat treaba pleca exact în clipa în care i se spunea să intervină
rapid. Criticile erau prea puţin pricepute, rectificările neoperate, mii de lucruri trebuiseră să fie luate de la capăt!
— Nimrod, asigură-te că Gungunum formulează clar instrucţiunile şi că ajutoarele lui le înţeleg. Şi, mai ales, pune un număr de traducători la fiecare inel al lanţului. Altfel, înmulţirea limbilor va face Turnul din Babel imposibil.
Nimrod s-a uitat la mine frecându-şi tâmplele.
— Mulţumesc pentru sfat, Naram-Sin: voi face invers.
— Poftim?!
— În loc să ridic numărul de traducători, voi obliga toţi sclavii să înveţe sumeriana! Numai această limbă va fi folosită
pe şantiere.
Am reflectat la acea ipoteză. Cum să impui nişte cursuri unor sclavi extenuaţi? Chiar dacă şi-a fi dorit, aceştia nu ar fi avut energia necesară.
Mi-am argumentat poziţia. Deloc supărat, Nimrod a ripostat punct cu punct. În timpul dialogului, am apreciat în ce măsură
minţile noastre funcţionau în sens contrar: eu acceptam complexitatea, el o simplifica; eu încercam să fac ceva pentru ameliorare, el eradica pentru transformare; eu alcătuiam folosindu-mă de realitate, el elimina; dacă eu mă acomodam, el recurgea la violenţă; pe când eu reformam, el revoluţiona.
— Soluţia cea mai simplă se dovedeşte şi cea mai bună, a conchis. Doar n-o să mă cobor să le caut în coarne sclavilor, aceste fiinţe inferioare.
— De ce inferioare?
— Fiindcă au pierdut.
— Tu n-ai pierdut niciodată nimic?
A tresărit ofensat şi şi-a ridicat ochii-n tavan.
— Niciodată! Şi eu nu mă pun la socoteală.
Cu cea mai caldă, cea mai tandră voce cu putinţă, o voce mângâietoare aproape, am murmurat:
— Cred că şi tu ai fost victimă într-o zi. Şi ţi-ai jurat să nu mai fii vreodată. Simt asta şi-ţi dau dreptate, Nimrod.
Intenţionat, în pofida riscurilor, am renunţat la accent, am ridicat tonul şi-am revenit la intonaţia lui Noam cel pe care-l cunoscuse cândva. Ce din toate acestea să-l fi tulburat? S-a-nmuiat, şi emoţia i-a inundat chipul.
— Cine eşti?
— Vindecătorul tău.
— Şi de ce vrei să mă vindeci?
Cum nu-i puteam răspunde „de tine însuţi“, am căutat un mijloc de a-i ţine trează atenţia.
— De tristeţe. Te venerăm ca pe un mare suveran, Nimrod, ca pe monarhul monarhilor. Cu toate acestea, din cauza puterii, hotărârii, ambiţiei, reuşitei tale, uneori nu eşti decât rege şi uiţi să fii om. În tine, pe bună dreptate, regele se bucură, dar omul e cuprins de gânduri negre. Mă înşel oare?
Şi-a coborât pleoapele descumpănit. Am continuat:
— Consacră-te şi omului din tine. Gândeşte-te cum să-l satisfaci.
Pierdut, s-a ridicat, s-a învârtit prin sală, s-a uitat mecanic la frescele care-l prezentau ca erou, după care s-a întors spre mine.
— Ştii că n-am nimic dintr-un om normal?
— Mă îndoiesc, Nimrod, altfel cum ai domni peste Babel?
— Nu… corpul meu… nu e normal.
Ameţeam: să fi suferit într-atât Derek, încât să se confeseze unui necunoscut? Nu scontasem pe obţinerea atât de rapidă a unor confidenţe. Şi-a descoperit braţul şi mi-a arătat pielea lăptoasă, mătăsoasă, moale, acoperită de un puf incolor.
— Braţul ăsta ţi se pare normal?
Creierul mi-a fost cuprins de panică. Să-i fi răspuns: „Nu, braţul tău seamănă cu al unui castrat?“ Nimrod mi-a întrerupt calculele:
— Bineînţeles că e normal! Totuşi, un tigru l-a muşcat la o vânătoare, aproape să-l sfâşie cu totul. Însoţitorii mei au ucis felina care continua să-şi ţină colţii înfipţi în mine, reflex care durează şi după moarte. Or braţul mi s-a vindecat complet.
Verifică: nici măcar cicatrici n-au mai rămas.
Cursul discuţiei m-a liniştit. Îl ascultam, prefăcându-mă că
mă minunez. Mă fixa cu ochii holbaţi, drogat de gândurile care-i vuiau în ţeastă.
