Noam scrie în timpul zborului. Inundat de lumină, clipind, are impresia că stiloul notează cuvintele direct pe azur, că

frazele înfăşoară-n panglici universul. Graţie poveştii, trecutul dă culoare prezentului.

La începutul călătoriei, cu obrazul lipit de hublou, Noam a admirat creşterea vitezei în timp ce avionul înghiţea pista, a simţit smulgerea de la sol, a observat subţierea bruscă a drumurilor şi clădirilor, a sesizat forţa vibrantă care ridica spre firmamentul liber carlinga, apoi a fremătat la intrarea în plafonul alb.

Cât pot dezamăgi norii când îi atingi! Asemenea zăpezii, la cel mai mic contact, îşi pierd orice consistenţă… Noam nu mai discerne decât o multitudine de stropi, o ploaie opacă. A trebuit să aştepte să ajungă deasupra lor pentru ca norii să îşi recâştige seducţia: mângâiaţi de soare, puri, catifelaţi, se umflau în pene, se întreceau în moliciune, îşi scoteau la iveală

formele grăsulii. Prea târziu! Nu-l mai păcălesc ei pe Noam, care de acum ştie că norii sunt în egală măsură o creaţie a imaginaţiei şi a naturii. Mintea le dăruie o graţie, o onctuozitate, o suavitate care le lipseşte. Nu ar trebui iubiţi decât de la depărtare – ceea ce Noam şi face de mii şi mii de ani.

Să penetrezi zenitul, să te tutuieşti cu norii… planul lui Nimrod s-a realizat. Aeronautica duce mai departe Turnul Babel. Avioanele îi frecventează spaţiul. Dintr-odată, nu doar că s-a apropiat cerul, dar a şi coborât: divinul a devenit material, iar zeii au fost evacuaţi.

Mereu mai sus? Ambiţia se încăpăţânează. Babelul se deplasează şi nu capitulează… Astronautica îi continuă

aspiraţiile, respinge imposibilul, trimite rachete pe Lună, pe Marte, până la marginile galaxiei. Puterile spaţiale duc mai

departe destinul lui Nimrod. Orizonul zărit de oameni nu este decât următorul lor ţărm.

Lăsat cu totul în fotoliu, liniştit în aparenţă, Noam are senzaţia că în el se rupe ceva: dacă raţiunea îi apreciază acest mod rapid de transport, instinctul îi e răvăşit de spaimă. Îl înnebuneşte ideea că umblă fără ţintă prin văzduh, că se sprijină pe neantul ineficient în caz de pericol. În adâncul lui cel mai tainic, nişte saboţi se cramponează de pământ.

Prea multe gânduri dau buzna unele peste altele. E inutil să

continue textul. Pune la loc manuscrisul.

Pe ecranul din faţa locului său a selecţionat un documentar consacrat Brittei Thoresen, tânăra suedeză ecologistă care terorizează puterile lumii, denunţând rănile planetei, extincţia speciilor de animale, degradarea florei. Fascinat de acest chip copilăros, pe cât de inocent, pe atât de hotărât, se miră să

regăsească în adolescentă propriile lui nelinişti, ale lui, care a trecut prin vremuri, care a asistat la ascensiunea omului, la modul în care acesta a cucerit globul, la imperialismul lui, la lipsa lui de măsură, la aroganţa bazată pe progres tehnologic şi ştiinţific.

— Doamnelor şi domnilor, începem aterizarea. Vă rugăm să

vă opriţi tabletele şi să vă legaţi centurile de siguranţă.

Noam îşi lipeşte fruntea de hublou. Norii au dispărut. O

atmosferă mohorâtă deasupra unui pământ jupuit. Astrul domnitor a devorat totul.

Noam a trecut cândva şi prin această regiune. Spre deosebire de Mesopotamia, care s-a uscat după era înfloritoare în care inventase civilizaţia urbană, zonele acestea inospitaliere nu s-au schimbat. Viaţa a fost mereu dură aici, timidă, contrariată. Locuitorii trec deseori prin foamete şi de multe ori se mulţumesc cu un regim frugal: curmale, lapte de cămilă, lăcuste. Dubai, destinaţia avionului, se limitase mult timp la câteva colibe apoi, din secolul al XVIII-lea, la un golf cu câteva locuinţe ocupate de pescuitorii de perle.

Când şi-a făcut apariţia un megalopolis prodigios, emoţia l-a cuprins pe Noam. Mărginite de nisipuri, se profilau cartiere elegante, blocuri azvârlindu-se către eter, turnuri luându-l viguros cu asalt, amintind de flăcări, de vele, de aripi, de păsări. Mai mult decât un oraş, Dubaiul e un gest, cel al geniului. Arhitecţii lui au depăşit utilul şi au ajuns la frumuseţe. Oraşul se ridică precum o fantasmagorie de care ascultă betonul, sticla, oţelul.

Aparatul se lasă pe pământ. Noam s-a gândit la uimirea care îl paralizase descoperind Babelul ridicat în mijlocul câmpiei fertile. Acum, pelerinul sosea cu avionul, dar surpriza rămânea aceeaşi.

Coborând primul, Noam o ia pe coridorul care duce la vamă. Unde dă de o coadă lungă. Speriat, se întreabă câte minute va trebui să piardă acum, când fiecare secundă

contează pentru a contracara sabotajele plănuite de terorişti. Pe măsură ce aşteptarea se prelungeşte, se enervează, se gândeşte la călătoriile sale din atâtea epoci, când frontierele fie nu existau, fie nu aveau atâtea obstacole; acum, sunt adevărate ziduri imense, pe care trebuie să le treci. Strângându-şi la piept paşaportul fals, e singurul din mulţime care îşi aminteşte că

astfel de documente se folosesc doar de un secol. Înainte, îţi spuneai numele şi de unde vii; dacă apăreau dificultăţi, era suficient să obţii mărturia a doi martori. Nu-ţi pierdeai identitatea, pierzând nişte hârtii! De altfel, nici nu aveai aşa ceva…

Pentru a se calma, examinează încăperea. Aeroportul seamănă cu cel din Beirut. Aceeaşi compartimentare, aceleaşi magazine, aceleaşi mărci. Mai mult decât oricând se călătoreşte prin ideea de lume, nu prin lumea reală. Fiinţa omenească organizează totul, controlează totul, delimitează

totul. Noam se simte mai degrabă prizonierul decât beneficiarul civilizaţiei. Societatea aceasta supraorganizată îl împotmoleşte. Desigur, oamenii sunt încă mai legaţi de opera lor decât le erau străbunii. Totuşi, nu-i strangulează aceste noduri? Bogăţia sărăceşte.

Noam ajunge în sfârşit în faţa vameşului, îl priveşte cum analizează documentul cu mină severă şi se amuză la gândul că-l trage pe sfoară. În fond, ce absurditate! Să dovedeşti că

trăieşti? Respir în faţa ta şi semăn cu fotografia. Ce-ţi închipui că ai să descoperi?

Ofiţerul ridică până la urmă ochii, îi înapoiază paşaportul şi îi urează un sejur plăcut în Dubai.

Noam se duce să îşi ia bagajul. A adus cu el, cu grijă

împachetate, câteva tăbliţe pe care le va supune examinării lui John de Lapidor, negustorul de antichităţi. Uitându-se la trotuarul rulant care scârţâie de atâta folosire, deschide telefonul mobil pe care îl primise de la Hassan. Acesta sună.

Noam răspunde fără întârziere:

— Acum am aterizat, Hassan.

— Cu-atât mai bine! Pe-aici e din ce în ce mai greu. Cum a înţeles că există infiltrări în reţea, şeful a modificat mai multe dintre configuraţiile lui. Stan şi hackerii lui nu-şi fac probleme că o să pătrundă iarăşi, dar au îndoieli că o vor face la timp.

— Şi-atunci?

— Stan propune să recurgem la vărul lui din Suedia. Cel mai bun în piratarea de sisteme.

— Foarte bine.

— Asta însă implică să ne asociem cu acest văr care e în echipa Brittei Thoresen.

— Şi care e problema?

— După mine, nici una. Britta chiar ar putea amorsa bomba mediatică necesară pentru a lupta împotriva acestor activişti şi a dezamorsa atentatele. Chiar dacă cere închiderea centralelor nucleare, nu doreşte nici război civil, nici haos. De fapt, adevăraţii ecologişti se opun survivaliştilor radicali.

— Atunci, daţi-i bătaie!

— Şi tu, Noam. Îţi amintesc că, fără bani, Stan se va opri.

PARTEA A PATRA

TURNUL

1

Sarai prospera.

Pântecul i se rotunjea, dovedind-o prin ţesăturile care-l înveleau. Printr-o mişcare continuă, coacerea îi cucerea trupul, care devenea mai cărnos la umeri, gât, obraji, dăruit cu o nouă

consistenţă, cu un strat delicat de grăsime care face să

înflorească viitoarele mame.

După greţuri, Sarai a ajuns la o foame irezistibilă, întreruptă