de momente de silă, şi a profitat de maternitate pentru a-şi satisface apetitul. Luându-şi dreptul de a mânca mult, a sfârşit prin a se îndopa. Până şi cea mai mică luare în greutate îl încânta pe Abram. Niciodată un bărbat nu a venerat atât de mult o sarcină. În flăcările pupilelor îi distingeam diferite nuanţe, ardoarea îndrăgostitului, mândria soţului, graba tatălui, compasiunea bărbatului, uşurarea conducătorului, gratitudinea credinciosului. Sarai gravidă încarna triumful lui Dumnezeu şi al iubirii: fiecare îşi ţinuse promisiunea. Împlinit, Abram îşi dovedea clipă de clipă recunoştinţa.

Păstorii reacţionau la unison. Mulţumiţi că scăpaseră de războaie ocupând câmpurile necultivate din Kish, ajunseseră la concluzia că norocul conducătorului lor le susţinea siguranţa şi liniştea regăsite.

Numai Agar tânjea, coborâtă de pe piedestal. Bunăvoinţa ei naturală o îndemna să îşi păstreze încrederea, să-i aducă

mândră fiul lui Abram, să îşi considere de nezdruncinat statutul de a doua soţie, dar se lăsa pradă unor comparaţii crude. Dacă Abram urmărise sarcina ei de la depărtare, pe cea a lui Sarai o considera eveniment suprem şi un spectacol minunat. Pasionat de Sarai, faţă de Agar şi Ismael se arăta plin de respect. Fără urmă de răutate, stăpân pe sine, de o perfecţiune uluitoare, nu avea nici gesturi, nici cuvinte deplasate. Ce i-ar fi putut reproşa Agar? Nicidecum ce făcea, mai degrabă ce nu făcea…

Sarai, de cum rămânea fără Abram, alerga în Palatul Parfumurilor. O insolită prietenie se legase între ea şi regină, un ataşament despre care nimeni nu ştia nici de unde venise şi nici unde avea să ajungă. Într-o zi mi s-a spus că regina îi trimisese doi dintre vindecătorii ei. M-am mirat, ştiind prea puţina consideraţie pe care o avea pentru aceştia. Când ne-am întâlnit, i-am propus lui Sarai serviciile mele.

— Nu, nu! mi-a strigat. Dacă voi avea probleme, tu eşti ultimul pe care l-aş chema.

— Poftim?

— Respectă-mi pudoarea, Noam. Cum şi eu o respect pe a ta. Ar fi scabros să ne transformăm chiar atât relaţia.

— Doar nu te-ncrezi în şarlatanii ăştia din Kish.

— Nu sunt bolnavă, sunt însărcinată.

Mă cita ca să mă oprească. A adăugat:

— Linişteşte-te. Femeile nasc de sute de ani şi fără tine.

Renunţând să mai joace teatru, s-a întunecat la faţă şi s-a uitat lung la mine, până-n adâncul ochilor.

— Eşti supărat pe mine, Noam?

— Nici măcar asta n-o mai ştiu…

Îi răspunsesem sincer. Ce gânduri să mai fi avut? Totul sau nimic. Totul sau inversul totului. Mă distrusese să aflu că

femeia vieţii mele rămăsese grea cu un alt bărbat. În stare de şoc, mă mulţumeam să trec prin stări diferite: melancolic, abătut, rebel, nostalgic, furios, sastisit, umilit, scârbit…

Oscilând între zgârietură şi rană, nu simţeam trecându-mi prin creier decât cuţite.

Copilul a văzut lumina zilei în palatul Kubabei, în dormitorul regal.

Sarai era împreună cu suverana când a simţit contracţiile.

Regina i-a interzis să se întoarcă în tabăra nomazilor, şi-a chemat imediat moaşele şi ne-a trimis un mesager. Până am

ajuns eu şi Abram, Sarai născuse, şi acum, încercănată, transpirată, îşi legăna bebeluşul culcuşit într-un paner, alături de ea. Spre mirarea mea, îl adusese pe lume la fel de uşor cum îl născuse Agar pe Ismael, deşi nu avea şoldurile de amforă ale acesteia.

Abram s-a repezit interesându-se de sănătatea ei, înainte de a-şi privi fiul; odată liniştit, sigur că era bine şi nu suferise decât puţin, s-a aplecat către micuţ şi l-a învăluit într-o privire afectuoasă.

Aşteptam la o oarecare distanţă, lăsând cuplul să îşi trăiască

bucuria, o fericire care mă chinuia. Când Abram şi-a adus aminte de existenţa mea, m-a invitat să mă apropii şi mi-a arătat moştenitorul. Mărturisesc că, din reflex, nu chipul, nu trăsăturile i le-am analizat mai întâi, ci mâinile. Două degete minuscule, uşor vineţii, erau lipite. Avea pecetea! Semnul lui Abram, semnul lui Ham, al meu… Nu ştiu de ce, dar confirmarea m-a devastat. M-au lăsat puterile, sângele mi s-a făcut apă, muşchii m-au părăsit. Un sunet nu mai puteam scoate. De altfel, ce să fi spus? Că degetele acelea lipite mi-o răpeau şi mai şi pe Noura? Că mă dăduse la o parte pentru a face un copil? Mai rău: îmi ducea mai departe linia familiei, lipsindu-se de mine!

Să fi ghicit? Privirea ei îmi apăsa ceafa. Mă scruta în alertă, temându-se de reacţia mea. Mi-am adunat puterile pentru a felicita tatăl şi mama.

Regina Kubaba ni s-a alăturat, s-a aşezat pe marginea patului şi a arătat către nou-născutul înfăşat.

— De fiecare dată când am născut m-am simţit în culmea uimirii. Deci era adus pe lume un bebeluş perfect, cu ochi imenşi, cu degetele de la mâini minuscule, cu cele de la picioare fermecătoare! Nimic nu uitasem… Şi asta fără să mă

concentrez, doar uitându-mă cum îmi cresc unghiile. În pofida faptului că numai atentă nu eram în timpul sarcinii, bang: ieşea copilul întreg! Mă uluia că puteam fabrica băieţi! Adică eu, fată nepricepută la păroşenii şi puţulici, să meşteresc un

bărbăţel! La început, recunosc, părea c-am ratat: pişăcioşii şi pişăcioasele veneau la fel pe lume, rozalii, dodoleţi, fără pic de păr, piuind ca nişte vrăbii, cu un amănunt infim sub grosimea scutecelor. Dar când băieţii mi-au crescut, când părul le-a acoperit pieptul, când le-a crescut sexul, unul adevărat, care să

dăruiască plăcere, mi-am zis: „Kubaba, eşti mare!“

Să fi ascultat copilul regina? Fiindcă a râs.

— Formidabil, a exclamat aceasta, are simţul umorului!

Extatic, ţâncul şi-a sporit dovezile de veselie. Pe spate, cu gura drăgălaşă, umedă, întinsă până la urechi, dădea din mâini şi din picioare, îşi învârtea capul ba la stânga, ba la dreapta şi continua să râdă în hohote. Veselia lui ne-a contaminat pe toţi.

Severul Abram, neobişnuit cu asemenea dezlănţuiri, nu îşi ascundea emoţia.

— Să-l numim Isaac, a sugerat.

— Isaac îmi place, a admis Sarai.

— De ce Isaac? am întrebat.

— În limba noastră, înseamnă „va râde“.

Kubaba a intervenit cu seriozitate:

— Excelentă idee: dacă-i daţi numele fericirii, chiar o va cunoaşte.

Suverana a coborât bătrâna ei faţă de broască ţestoasă către prunc şi am observat un fel de apropiere a contrariilor, ea uzată

şi ridată, el durduliu şi strălucitor.

— Ia zi, băieţel, îţi convine Isaac? a mormăit. Nu ţi-ar plăcea mai mult Kubobo?

Micuţul a izbucnit iarăşi în râs. Regina şi-a frecat nasul de al lui.

— Să te bucuri de viaţă, dragule, chiar şi când hazlia de Kubaba va fi părăsit pământul ăsta.

Dând pe-afară de o tandreţe care ne-a surprins, şi-a lipit

buzele de fruntea copilului într-un sărut lung, prin care i-a transmit inteligenţa afectuoasă pe care o păstrase în ea. Sarai s-a întors surâzătoare spre noi.

— Acum vreau să plecaţi. O să-i dau lui Isaac să mănânce.

Abram a încercat să se împotrivească, dar Sarai l-a întrerupt: