Spaima îmi strângea pântecul şi umplea palatul de amărăciune.
Ziua de mâine se întuneca aşa cum o făcea acum câmpia.
— Ia zi, dragule, mi-a strigat o voce plină de culoare. Nu vrei să faci o mică plimbare cu o femeie frumoasă?
Câteva trepte mai jos, o matroană cu decolteu adânc se sprijinise cu spatele de zid. Surâsul i-a ezitat până când m-am întors, apoi a devenit sigur pe el. Privirea deocheată mă chema să vin după ea.
„O mică plimbare cu o femeie frumoasă?“ Frumoasă nu era, dar nici urâtă; era însă vie, cu carnea puţin consumată, senzuală, căci fusese de folos, fusese mângâiată, frământată. I-am privit atent gâtul gros, doar un pic ofilit, un gât care adunase săruturi, sugeri, muşcături, un gât care ispitise mii de guri. Corpul acelei femei ieşite la agăţat vibra de îndrăzneală şi de un soi de înfrângere, de uzură care o făcea irezistibilă.
— Păi ce facem, băieţel drăgălaş, dormi?
„Băieţel drăgălaş“… Expresia a provocat în mine o undă de plăcere, tocmai în mine, care în clipa aceea mă consideram atât de amărât. Chemarea voluptuoasă a femeii anunţa o salvare. Da, voi scăpa de surescitare luând-o în braţe, sărutând-o pe gură, lăsându-mi sexul să pătrundă în măruntaiele ei fierbinţi.
— Vin, am murmurat.
Coborând treptele, mi-am spus că ne vom lua în braţe dintr-un motiv straniu: neliniştea ne stăpânea dorinţa.
S-a lipit de mine. Buzele ni s-au unit. Ne-a învăluit o aromă
de crin ofilit. Strângând-o la piept m-am simţit mai bine, iar limba ei umedă, dulce şi lacomă mă salva de spaimă. Simţeam că şi ea se elibera de o frică surdă, de groaza de a îmbătrâni, de a nu mai seduce.
Eram doi prizonieri care evadau împreună. De ce fugeam?
De întrebări…
*
— Ai cerut să-mi vorbeşti?
Nimrod mă măsura din cap până-n picioare, deja enervat de ceea ce i-aş fi putut anunţa.
În jurul nostru, soldaţii, la fel de încremeniţi ca zidurile şi coloanele, păstrau tăcerea, prefăcându-se că nu ne ascultă. Cu trei trepte mai sus decât mine, Nimrod mă scruta distant, ostil.
Suportam greu curtea militarizată, în care şi cel mai neînsemnat element îl făcea pe cel primit să se simtă inferior.
Două gâşte sălbatice sfâşiau azurul, luptându-se furioase.
Ecoul ţipetelor lor se răsfrângea din terasă-n terasă, în interiorul palatului.
— Nu aici, am răspuns.
— Poftim?
— Nu aici. Merit mai mult decât câteva cuvinte schimbate pe fugă, într-un spaţiu destinat celor neînsemnaţi.
Atitudinea mea sfidătoare mai degrabă l-a amuzat pe Nimrod. O sclipire veselă i-a trecut printre pleoape.
— Ai o părere foarte bună despre tine, Naram-Sin!
— Greşesc?
Lui Nimrod îi plăcea cum îi făceam faţă. Nu doar că
pretenţiile mele erau altceva decât atitudinea supuşilor docili, înspăimântaţi care-l înconjurau, dar le şi înţelegea: el însuşi înainta prin viaţă revendicându-şi onoruri, omagii, recunoaştere. A îndreptat braţul în direcţia unei clădiri:
— Vino.
A luat-o pe un portic, iar eu l-am urmat. Garda de corp ne escorta, suspicioasă, gata să se arunce între noi.
În dimineaţa aceea, după noaptea de bucurie a cărnii, salutasem aurora ca pe o prietenă şi trăsesem o duşcă de optimism. Odihnit, înveselit, îmi stabilisem o ţintă dublă: să
îmblânzesc tirania tratând despotul şi să-mi duc la bun sfârşit misiunea. Mi-era dor de Noura şi mă învinovăţeam că pierd timpul pe căi greşite.
După ce am trecut prin curţi interioare răcoroase, mărginite de portocali, am intrat în sala de ceremonii, unde Nimrod primea suveranii sau pe ambasadorii acestora. La un gest al stăpânului, santinelele s-au proţăpit în prag. Fresce superbe acopereau pereţii, violente şi prin culori şi prin subiecte, toate reprezentând triumful lui Nimrod: spre sud, domina elefanţii, bourii, tigrii, leii; spre vest, conducea o armată care masacra
numeroşi duşmani; spre est, se uita la nişte femei, unele dansatoare, altele muzicante, cele mai multe întinse la picioarele lui; spre nord, călărea un taur în mijlocul unui cer ca peruzeaua, colcăind de aştri, cu un bici în mână asemenea unui îmblânzitor de stele. Între aceste picturi, vaze pline cu pene de struţ, coloane împodobite din abundenţă cu aur şi lapislazuli creau un univers somptuos, sclipitor, mai apropiat de zei decât de oameni. Nu mai văzusem niciodată atâta bogăţie, atât rafinament. Uimirea mă împiedica să admir: incapabil să
realizez dacă ansamblul ţinea de frumuseţe ori de urâţenie, eram orbit, paralizat, pătruns de sentimentul că păşeam printr-un loc extraordinar. Fără îndoială, efectul era cel căutat, căci Nimrod, cu colţurile gurii ridicate, se distra văzând interminabila mea stupefacţie.
În alt fel decât curtea militară, sala de ceremonii şi ea îi afirma puterea, strivind musafirii. Nimeni nu rivaliza cu acea abundenţă, cu acea opulenţă care adunase talente extraordinare şi materiale costisitoare pentru un decor în care chiar excesul constituia virtutea. Austeritatea nu serveşte puterea, în schimb opulenţa o exaltă. La fel ca batalioanele, lăncile, arcurile, carele, fastul acesta era parte din instrumentele guvernării, ţinea de uneltele subjugării. Luxul contribuia la teroare.
Nimrod s-a aşezat pe tron, iar eu aproape că mi-am pierdut stăpânirea de sine în faţa perfecţiunii tabloului: razele soarelui, venite pe o fereastră decupată foarte sus, încadrau monarhul, conferindu-i o strălucire care aproape că-ţi lua ochii.
Susurul leneş al fântânilor care împodobeau curtea interioară se pierdea în enorma încăpere.
— Ce vrei să-mi spui, Naram-Sin?
— Aminteşte-ţi, Nimrod, că intervenţia ta a permis tratarea, şi apoi menţinerea în stare de sănătate a muncitorilor din tabără. Îţi propun să se întâmple la fel şi pe şantiere. Pune ordine şi acolo. Gungunum, talentatul tău arhitect, stă cu nasul în planurile lui, fără a-i supraveghea pe executanţi.
