— Acum ucide un servitor pe săptămână, îşi înjură
generalii, ameninţă preoţii. Pentru noi, scribii şi contabilii, e primejdios să citim un raport. Imediat ce-i anunţăm un bilanţ
neplăcut, ordonă să fim bătuţi, uneori pune chiar el mâna pe bici şi-şi varsă furia pe spinarea câte unui nevinovat. Ieri era s-o păţesc şi eu şi-am scăpat la mustaţă.
— Cum?
— Ei, cu un nimic, cu o minciună uşoară în ultima clipă.
Am chicotit aflându-i şmecheria.
— Gawan, în chestia asta eşti neîntrecut…
— Nu-i duc de nas decât pe cei care vor să fie duşi de nas.
— Bine jucat!
S-a enervat:
— Nu-i condamna aşa uşor pe mincinoşi, fiindcă se sacrifică pentru cei ce nu suportă adevărul. Oricum, nu-mi pari
cea mai potrivită persoană pentru a…
— Cine, eu? Eu măcar tac, nu umblu cu şoşele şi momele.
S-a oprit şi s-a proţăpit în faţa mea:
— De acord, să taci e altceva decât să minţi. Altfel, şi tu minţi când te travesteşti. Ce e cu îmbrăcămintea asta caraghioasă, Naram-Sin? De ce acest costum?
— M-am deghizat în vindecător.
— Fals! N-am întâlnit niciodată un vindecător epilat, ras, chel.
— Kubaba mi-a cerut-o.
— Da? Nu uita că pot verifica direct… Hai, gata cu minciunile: de ce te ascunzi de Nimrod?
Discuţia lua o turnură periculoasă. Mă gândeam la o diversiune, dar Gawan nu-şi scăpa prada:
— Ţi-ai înghiţit limba? Lasă-mă atunci să continui eu în locul tău: dacă ţi-e frică să nu te recunoască Nimrod, înseamnă
că vă cunoaşteţi. Ţii însă ca eu să nu ştiu asta. De ce? Ce însemni pentru el?
M-am uitat drept în ochii lui Gawan, îndelung, fără să
clipesc, insistent, pentru a renunţa la şiretlicuri şi a pricepe că
nu aveam să-i răspund. Şi-a muşcat buzele, a deschis uşor gura şi mi-a dăruit un zâmbet larg:
— Ador faptul că între noi rămân mistere.
Apoi chipul i s-a crispat, fruntea i s-a încreţit şi s-a întors la ce spunea mai-nainte:
— Nimrod e nebun, cruzimea lui va depăşi orice închipuire.
Numai tu poţi schimba lucrurile.
— Cum?
A încremenit. Mâinile lungi i-au căutat un sprijin pe care nu-l găseau.
— Tratează-l.
Şi, cu glas mai sigur pe el:
— Tratează-l ca vindecător. Tratează-l fiindcă-l înţelegi.
Tratează-l ca să nu distrugă Babelul şi împrejurimile.
Duhneşte a masacru, Naram-Sin, pute a moarte. Şi nu a lui, a noastră.
M-a salutat, s-a întors pe călcâie şi a plecat pe o uliţă care ducea la templul Nisibei. La apariţia lui, nişte ţânci cu muci la nas, chemaţi de mamele lor, au renunţat să se mai joace cu oasele şi-au fugit în casă. Din adâncurile cartierului venea un vuiet de glasuri omeneşti, de paşi, de foială. Pe măsură ce silueta lui fantastă dispărea, simţeam tot mai mult ce vibra în Gawan şi mi se transmisese şi mie: teroare provocată de un tiran distructiv.
Zguduit, am urcat treptele care duceau la drumul pe care garda îşi făcea rondul, drum care, mergând pe lângă zidurile de apărare, oferea spectacolul câmpiei întinse.
Peisajul se pierdea încet în noapte, ultimele bărci trăgeau la mal, cerul devenea opac. Adierea care ne mângâiase în timpul zilei dispăruse. Nimic nu-mi mai atrăgea privirile, doar cumva curajul unui măgăruş solitar şi, ceva mai departe, o minusculă
vacă neagră. Dinspre scările soioase urca miros de urină. La baza zidului, în jurul unui opaiţ, am zărit chelii şi umeri: nişte ţărani se certau din cauza unei capre. Balustrada de care-mi sprijinisem coatele era plină de crăpături; şi în mine ghiceam aceleaşi crăpături. Ceva se crăpa în lume şi-n inima mea.
