Încordată, Noura şi-a potolit respiraţia, şi-a aranjat părul, s-a desprins de perete şi a intrat în scenă decisă să joace rolul celei de-a doua mame. A luat copilul, l-a pupat, i-a susurat cuvinte tandre la ureche şi s-a apucat să-l spele şi să-l înfeşe. Spre surpriza generală, ştia perfect cum s-o facă şi executa gesturile cu siguranţă. Abram a rămas cu gura căscată. După pauza intermediară datorată sarcinii lui Agar, Sarai îşi revendica primul loc, dovedindu-se mai experimentată decât lăuza.

Atitudine care îl liniştea pe Abram cel atât de îndrăgostit, dar care se temea de crizele ei de furie sau de tristeţe. Stările de spirit ale nevestei îl interesau mai mult decât ce simţea mama nou-născutului.

Sarai a deschis un sipet care conţinea zeci de fermecătoare toalete brodate. I le-a arătat copilului, s-a prefăcut că se ia după el şi l-a împodobit somptuos. Abram a zâmbit:

— Nu-l răsfăţa prea tare, prinţeso.

— Nimic nu e destul de bun pentru fiul tău, Abram.

Îl admirau împreună, îl mângâiau fără să o bage în seamă pe Agar. De cum începuse micuţul să ţipe, Sarai parcă uitase de existenţa ei; a ridicat ochii spre cer şi a lipit bebeluşul de pieptul servitoarei.

— Dă-i să mănânce! i-a spus, ca pentru a-i reaminti că nu era bună decât pentru însărcinări minore.

Agar şi-a scos un sân. Apariţia sfârcului rotund, umflat, opulent, încercuit de o areolă brună, străin aproape de cel pe care-l ştiam, m-a deconcertat şi m-a făcut să întorc capul.

Copilul, cu ochii închişi, l-a pipăit, a găsit iute mamelonul şi a supt. Mulţumită că laptele circula, Sarai a îndreptat spre Agar o privire cu care s-ar fi uitat la o vacă.

Abram ne-a strigat solemn:

— Fiul nostru se va numi Ismael. Conform limbii tribului nostru, asta înseamnă „Dumnezeu m-a auzit“. Sunteţi de acord cu mine, nevestelor?

Deşi utiliza pluralul, nu o întreba decât pe Sarai. Care a încuviinţat.

A ieşit din cort însoţit de moaşe, pentru a primi felicitările nomazilor care se strânseseră la intrare. Agar, în sfârşit în posesia sugarului, îl contempla cu tandreţe, mângâindu-l. Ca de fiecare dată, dădea pe-afară de iubire.

Sarai a aranjat sipetul cu veşminte şi mi-a mormăit la ureche:

— Ismael a moştenit semnul familiei, degetele lipite.

— Ceea ce îl încântă pe Abram.

— Şi mai ales îl face să fie sigur de paternitate. Îşi spune că

nu e sterp din moment ce are un fiu.

— Ceea ce e adevărat.

S-a proţăpit în faţa mea. Pupilele i-au luat foc, iar colţurile gurii i-au urcat ironice.

— Zău? Băiatul are semnul lui Ham, totuşi asta nu dovedeşte deloc că l-a făcut Abram. Nu ţi-a dat nici un moment prin cap că acest copil ar putea veni de la tine?

Semnul lui Ham este şi semnul lui Noam…

*

Vremurile care au urmat mi-au lăsat un gust amar, în pofida lui Ismael a cărui existenţă începea. Totul se aduna împotriva noastră.

Felurite boli decimau turmele. Prima a lovit mieii: deşi

fătaţi de oi sănătoase, nu se puteau ridica şi, când o făceau, nu se ţineau pe picioare şi mureau în cel mult cinci zile. După mai multe încercări, am salvat puii abia născuţi cu lapte de vacă, regim la care am adăugat sare62. Cea de-a doua maladie opunea rezistenţă. Moartea survenea în câteva clipe: oile tremurau, se sufocau, scrâşneau din dinţi, se învârteau în loc şi cădeau. Fireşte, am observat şi cazuri de moarte lentă, în care animalul îşi pierdea pofta de mâncare, nu mai rumega, avea colici, dar nimic din ce am riscat să utilizez nu împiedica declinul turmei.

Bolilor li s-au adăugat ploi mari, nesfârşite, care au muiat pământul şi au dus la umflarea apelor. Se zvonea că, în Babel, Nimrod, îngrozit, pusese să se tragă săgeţi din vârful Turnului către nori, iar acestea se întorseseră pline de sânge, fără a fi putut întrerupe furtuna. Dârdâiam uzi leoarcă, turmele la fel şi, din lipsă de lemn uscat, nu puteam aprinde focurile care ne-ar mai fi întremat. Apele mâloase cărau cadavre de animale, ne smulgeau corturile, înecaseră câmpurile. Puţin a lipsit ca, într-o seară, Roko să nu fie luat de un val de noroi.

Aceste năpaste sărăciseră pământul. Hrana s-a rărit, lipsind şi oamenilor, şi boilor, şi vacilor, şi oilor, doar caprele se mai descurcau cum se descurcă ele mereu. Din fericire, Abram ne orienta deplasările în aşa fel încât să fie evitate foametea şi descurajarea.

Cel mai grav lucru, care încă nu ne afecta, a ajuns însă la urechile noastre: caravanele şi călătorii ne-au avertizat că se înmulţiseră luptele în Ţara Apelor Blânde. Intemperiile distrugătoare împinseseră numeroşi regi să caute resurse, materiale, sclavi în afara cetăţilor lor. Chiar dacă Nimrod depăşea ceilalţi suverani în aplecarea războinică, nu era singurul. Violenţa năştea violenţă. Puţine oraşe scăpau acestei vâlvătăi. Drumurile, fluviile, canalele deveneau periculoase.

Bandiţii şi înfometaţii sporeau ameninţarea. În aer plutea un miros de sfârşit de lume.

Comunitatea noastră însă nu se prăbuşea. Abram, drept,

calm, păstra şi indica direcţia atât în privinţa deplasării, cât şi a modului de a gândi. Prin autoritatea lui naturală şi cuvintele cumpănite, reuşea să ţină laolaltă indivizi pe care nu-i mai unea decât frica. Mobilizându-i iar şi iar, îi smulgea din egoism şi-i convingea că numai fiind mai mulţi puteau spera la salvare, că reuşita se datora numai unei vieţi sănătoase. Şi astfel menţinea unitatea. Fiecare trebuia să se gândească mai degrabă la comunitate decât la sine.

Abram asigura munca de conducător cu atât mai merituos cu cât acasă nu mai conducea nimic. Agar îi declarase război lui Sarai. Subestimată de stăpâna ei, care nu punea preţ pe ea, se revoltase: fără a spune o vorbă care i s-ar fi putut reproşa ori face vreun gest sfruntat, se mulţumise să se dezvolte, să se arate de o superioară fericire, senină, şi astfel îşi cucerise rangul. Strălucea, în egală măsură feminină şi maternă. Nu ezita niciodată să îşi scoată minunaţii ei sâni în public pentru a-i alăpta lui Abram moştenitorul, ceea ce, înnebunind bărbaţii, îi afirma ascendentul. Până şi rotunjimile ei erau o obrăznicie la adresa lui Sarai, de parcă i-ar fi spus: „Ia te uită

ce uscată şi stearpă eşti pe lângă mine.“ Nu doar că Sarai nu mirosise imediat pericolul, dar mai şi minimalizase strategia pe care o considera prea superficială, păcătuind prin exces de subtilitate, căci victoria se obţine deseori prin mijloace elementare. Or Agar o obţinea cu fiecare zi tot mai mult. Deşi îndrăgostit numai de Sarai, Abram respecta locul ocupat de mama lui Ismael în ochii alor lui.

Soarele s-a întors, alungând aversele. Cu toate acestea, lipsurile, epidemiile, luptele răvăşeau Ţara Apelor Blânde.

Într-o zi, Abram m-a anunţat că va lipsi o vreme, pentru a se duce în regiuni mai aride spre a sta de vorbă cu Dumnezeul lui.

— Fiindcă locuieşte acolo? l-am întrebat cu naivitate.

— Zeii bântuie pădurile, Dumnezeul meu îşi are cuibul în deşert.

Mă descumpănea de fiecare dată când vorbea despre Dumnezeul lui, care nu avea nici chip, nici formă, care era dotat cu impalpabila consistenţă a vântului, care nu semăna cu nimic şi frecventa un loc lipsit de orice activitate. Ce interes avea să domnească asupra deşertului? Doar câteva spirite minerale şi câţiva demoni animali – nisipul, rocile, şerpii, scorpionii – ocupau acel domeniu steril, neglijabil, fără

anotimpuri şi fără reînnoire. Un Dumnezeu al vieţii într-un

teritoriu mort63?

Abram a rămas totuşi acolo timp de o lună şi s-a întors schimbat. Cu chipul iluminat de convingere, ne-a chemat în cortul lui pe Sarai şi pe mine. Ochii îi aveau o sclipire extraordinară.

— Dumnezeu mi-a adeverit că mi-am condus bine poporul.

Şi mai ales mi-a dezvăluit că voi avea un fiu.

— Deja îl ai, i-am răspuns.

— Nu s-a referit la Ismael.

— Poftim?

— Dumnezeu mi-a făgăduit un fiu de la Sarai.

S-a întors tulburat spre soţia lui, care s-a albit la faţă.

— Dumnezeu a vestit-o, Sarai: vei purta în pântec copilul nostru.