Concluzia? Criticile nu se îndreaptă niciodată spre fondul problemei, ci spre persoană. „Cine zice?“ permite evitarea lui
„Ce zice?“. Proclamând incompetenţa tinerei, denigratorii pretind, prin contagiune, că-i dezamorsează discursul. Făcând aceasta, evită să-i analizeze argumentele, să le discute punct cu punct, să reacţioneze la atacurile ei, confecţionându-şi o imunitate durabilă.
Dintr-odată, Stan deschide uşa şi anunţă:
— Cod spart! Firewall distrus! M-am conectat la computerul lui D.R., bossul!
Informaticienii se reped spre el, Noam după ei, în biroul lui Stan.
Pe ecran văd o clădire industrială fără ferestre; în fund, lângă un radiator, aşezat la o masă improvizată, un individ
mănâncă liniştit.
Noam îl recunoaşte pe Derek. Îl vede ciugulind o salată de crudităţi cu o furculiţă din lemn de balsa. Plictiseala îi destinde trăsăturile. De milenii nu mai mănâncă, doar se alimentează: nici o plăcere nu-i pigmentează relaţia cu hrana, se mulţumeşte doar să cedeze sastisit obligaţiei.
La prima vedere, nimic mai obişnuit decât această fiinţă
extraordinară, îşi zice Noam. Sigur există trăsături care-l caracterizează, osatură prelungă, frunte rotundă, păr des, mlădios, piele flască, cu toate acestea, nimic nu indică
monstrul. Şi asta îl fascinează pe Noam: disproporţia dintre ceea ce pare a fi şi ceea ce este în realitate. Banalitatea lui Derek nu este oare supremul tertip?
— Ce facem? murmură Stan întorcându-se spre Noam.
Vorbeşti cu el?
Noam tresare.
— În nici un caz! D.R. nu trebuie să mă vadă.
— Să-i trimit un mesaj?
Clipă în care, de parcă Derek ar percepe întrebarea lui Stan, ţâşneşte spre computer, îl examinează, se strâmbă şi urlă cuiva care nu se vede:
— Alarmă! Spioni!
Imaginea şi sunetul dispar. Smulsese firul din priză.
— Fuck! oftează Stan. Trebuie s-o luăm de la cap. Devine suspicios.
Urmează o discuţie interminabilă. Părerile despre conectare sunt diferite: conform unora, D.R. subestimează efracţia şi se va mulţumi să adauge câteva programe de securizare care vor fi uşor de ocolit; după părerea altora, va reconstrui întreg sistemul pentru a-l face invulnerabil. Pe scurt, ascultându-i, înţelegeai că adevărul nu va fi aflat decât peste câteva ore.
O mână se lasă pe umărul lui Noam. Acesta se întoarce şi îl
vede pe Hassan, care-i întinde un plic.
— Poftim! John de Lapidor pretinde să vadă tăbliţele înainte de a semna actul de cumpărare. Ţi-am rezervat un bilet la business-class. Pleci imediat în Dubai. Te aşteaptă.
— Păi…
— După câte ştiu, aici nu eşti de folos cu nimic. Iar Stan îşi va opri cercetările, dacă nu primeşte un avans. Avem doar două zile, Noam. Nu mai mult de-atât…
PARTEA A TREIA
ABRAM
1
Există prietenii care se manifestă ca iubirile: ne cuprind cu viteza trăsnetului. Abram mă înflăcărase. L-am adorat pe loc.
Dacă relaţiile obişnuite se ţes puţin câte puţin, gest după
gest, conversaţie după conversaţie şi sfârşesc prin a confecţiona o stofă din amintiri şi deprinderi care ne îmbracă, altele au forţa fulgerului: esenţialul se datorează clipei, intensităţii, ataşamentului, bucuriei, evidenţei.
Născut în cetatea Ur, unde părinţii lui aveau o prăvălie cu statuete de idoli, Abram cunoscuse la început forfota oraşului.
Tatăl i se despărţise de oraş, însoţit de cei trei fii, dar murise pe drum. Abram continuase visul patern, dorindu-şi o existenţă
simplă, drept care se alăturase unor păstori nomazi.
Deplasându-se în funcţie de păşuni şi râuri, mânau turme de capre şi de oi, având şi ceva preocupări meşteşugăreşti precum ţesăturile, broderia şi sculptura în lemn. Se opreau unde animalele puteau paşte şi făta, apoi porneau din nou. Asta-mi amintea de vânătorii-culegători din tinereţea mea, fiinţele acelea itinerante care nu aveau pământ şi se considerau peste tot acasă – unica diferenţă ţinând în cazul de faţă de număr şi de devotamentul faţă de turme. De câţiva ani, tovarăşii lui îl ridicaseră pe Abram la rangul de conducător. El era cel care hotăra opririle, plecările şi negocia stabilirea pe o anume perioadă cu regii locali. Pentru moment, căuta să repereze, între Babel şi Kish, locul pentru cea mai bună oprire.
Îmi plăcea totul la Abram, limpezimea trăsăturilor, profunzimea adăpostită de fruntea înaltă, gura senzuală
înconjurată de o barbă deasă, lumina vie a pupilelor dincolo de care se păstrau aşteptări de copil gata să se minuneze. Povestea pe care i-o spunea corpul mă captiva: verticalitatea de călător atacând orizontul, curajul umerilor largi, graţia unui gât bine aşezat pe umeri, echilibrul dintre prezenţa muşchilor şi absenţa grăsimii, aplecarea către voluptate indicată de o agilă supleţe.
Cât despre glasul care-i făcea pieptul să vibreze chiar şi atunci
când şoptea, acesta mă mângâia şi punea stăpânire pe mine la fel ca aprecierile lui. Roko îmi împărtăşea impresia. Când stăteam de vorbă, întins la picioarele mele, îl asculta şi îl privea pe Abram. Uneori, o privire fugară îndreptată către mine părea a mă întreba: „M-ai lăsa să-l venerez şi pe altul în afară de tine?“ Aprobam din pleoape, iar botul i se întorcea iarăşi către nomad.
