Fetiţa s-a întors spre noi. Prea târziu: două ciori îşi şi luaseră

zborul. Într-o deplasare rapidă, asigurată de bătăi energice din aripi, s-au repezit la copilă, hotărâte să o atace din spate.

— Întinde-te la pământ! i-a strigat Abram.

Fetiţa a ezitat, iar clipa de indecizie a oferit ciorilor timpul de a o ajunge. Prima şi-a înfipt ciocul în ceafa copilului.

Copilul s-a clătinat, scăpând puiul de pasăre. A doua cioară, care-i ţintea partea din spate a capului, a ratat ţinta şi-a aterizat printre şuviţele de păr. Picioarele zdravene i s-au împiedicat şi a început să croncăne, încercând să se elibereze. Cum copilul încerca să o alunge cu mâinile, pasărea şi-a înfipt ciocul în craniu.

Alergând, Abram i-a mai strigat:

— Ochii! Apără-ţi ochii!

Ciorile, ştiam amândoi, spărgeau deseori ochii oilor sau pe ai câinilor. Copilul ne-a ascultat, în timp ce pasărea se înverşunase, căci i se alăturase şi cea dintâi.

Abram a ridicat un băţ şi s-a repezit la zburătoarele brutale, răspunzând croncănitului acestora cu un soi de răgete. Ciorile au abandonat lupta şi au zburat în vârful tufişului.

Abram a luat în braţe fetiţa ai cărei dinţi clănţăneau.

— Să nu mai pui niciodată mâna pe un puişor căzut din cuib. Ciorile te cred pe tine vinovată şi îşi închipuie că vrei să

li-l furi.

Copilul ne-a arătat îndurerat puiul.

— A murit…

Mica pasăre îşi pierduse viaţa în timpul luptei; părinţii, încercând să o salveze, îi grăbiseră sfârşitul.

Am ajuns şi eu lângă Abram şi am curăţat zgârieturile superficiale ale fetiţei. Încă o dată Abram se purtase extraordinar, uitând de propria persoană pentru a salva o alta.

În mine, mi-am anulat decizia: Abram rămânea ultima persoană din lume căreia să-i doresc răul.

Câţiva paşi mai departe, în tabără, am încredinţat copilul mamei care i-a mulţumit cu înflăcărare lui Abram. Apoi am dat de Noura. Se uita la mine înfiorată.

— Linişteşte-te, nu i-am spus nimic. Îngăduie-mi să-ţi pun o ultimă întrebare: eşti fericită cu Abram?

A coborât pleoapele.

— Da.

— Atunci plec.

M-a învăluit un sentiment de uşurare, mă simţeam trist, dar liniştit. M-a prins, tulburată, de încheietura mâinii.

— Nu… nu vreau să…

— Vă iubesc şi pe tine, şi pe Abram. Şi vă doresc doar

fericire.

Noura s-a prăbuşit. După ce se luptase cu mine, acum înţelegea că mă pierde. Şi întreaga dragoste îi revenea în inimă.

— Iartă-mă, Noam… a suspinat.

Am schiţat un zâmbet. Faptul că înţelegea cruzimea sacrificiului meu mă ajuta să îl suport mai bine. Susţinut de ea, soldatul Noam executa mai bine sentinţa generalului Noam.

Ţeapăn, fără grabă, mecanic, am mers către cortul meu pentru a-mi strânge lucrurile. Ce limpede mi se părea totul dintr-odată! Îi lăsam să îşi trăiască anii de fericire, după care o primeam la loc pe Noura. Chiar dacă mă pregăteam să trec printr-un lung coridor sinistru, la capătul lui mă aştepta lumina.

Au răsunat strigăte. Femeile arătau către un nor negru-cărbune care se îndrepta spre noi. Am ghicit imediat ce se întâmpla: corbii, înştiinţaţi de părinţii puiului mort, veneau să

se răzbune.

— Unde e Abram?

Ranchiuna corbilor nu este egalată decât de memoria lor.

Regi ai recunoaşterii faciale, nu uită niciodată figura vreunui duşman. Mai rău, li-l descriu şi celorlalţi din stol, şi asta cale de mai multe generaţii. Abram se pusese rău cu celălalt popor al câmpiei.

În clipa aceea, mergea însă pe la marginea satului plină de gunoaie, loc favorit al corbilor care, şacali ai cerului cum erau, ne consumau resturile. Când a auzit ţipetele femeilor, a scrutat locul de unde veneau. Din păcate, pe când evalua pericolul, a întors spatele hoardei dezlănţuite. Agresivi, neînfricaţi, corbii s-au năpustit peste el în picaj şi i-au sfâşiat cu ciocurile tari ba omoplaţii, ba ceafa, ba occiputul, ba umărul, ba tâmplele, după

care s-au înălţat din nou pentru a-şi lua iarăşi avânt. De data aceasta nu mai intimidau, hărţuiau, îşi doreau pielea celui pe care-l considerau a fi ucigaşul puiului.

Roko a pornit în galop către câmpul de luptă pentru a-l apăra pe Abram, eu la fel, în sfârşit şi ceilalţi nomazi cu lăncile lor din bambus. Până la urmă, într-un nor de pene şi într-o zarvă terifiantă şi acră, întunecata armată a devoratoarelor de cadavre a dispărut.

Întins pe jos, Abram sângera din greu. L-am ajutat să se întoarcă pe spate. Era alb ca varul şi respiraţia îi era întretăiată.

Cu un gest, muşcându-şi buzele, mi-a arătat spre picioare. Am descoperit gravitatea rănilor: în timpul luptei, îşi prinsese picioarele între pietre, căzuse şi îşi răsucise gleznele. Se strâmba de durere.

Noura s-a repezit le el şi l-a strâns la piept.

— Te doare?

Nu i-a răspuns, dar trăsăturile schimonosite dovedeau o durere teribilă.

M-am întors spre Noura:

— Rămân să-l îngrijesc pe Abram.

*

Numai datoria potoleşte egoul. În timp ce mă ocupam de Abram, răcorindu-i gleznele umflate, punându-i atele de lemn, administrându-i elixire analgezice, nu mai sufeream, supus zeilor şi spiritelor, căci eram util. În schimb, imediat ce luam o pauză de la funcţia de vindecător, ceea ce observam îmi adâncea rana: figura atentă a Nourei la tot ce se petrecea cu bărbatul ei, ochii încercănaţi de veghe, grija ca el să treacă şi prin acea încercare, ambiţia constantă de a-l lipsi de griji. Nici măcar nu încerca să-mi ascundă dragostea ei pentru Abram, aşa că ajungeam în cortul meu pradă unei emoţii devastatoare.

Dintre slujitoarele lui Sarai, cu care aveam legătură, pe una o apreciam în mod deosebit. Cine nu ar fi remarcat-o? Agar venea din Ţările Soarelui-Apune şi semăna cu un soare

răsărind60. Incredibil de frumoasă, lumina locul în care intra.

Pe chip îi era întipărită o veselie ardentă, care îţi dădea