52. Criptografia a început odată cu scrisul. La fel cum se şoptea pentru a nu fi auzit de toţi, se travesteau şi mesajele. Codificarea aducea siguranţa necesară. În Mesopotamia, regii şi reginele recurgeau la ea mai ales pe timp de război. Metodele pe care scribii le-au pus atunci la punct nu s-au schimbat până în ziua de azi: semnul are o valoare diferită de cea obişnuită. Trei procedee dominau şi continuă să
o facă: rebusul, decalajul şi cifrarea. Rebusul se bazează pe fonetică, utilizând semne care, pronunţate, desfăşoară o frază cu alt sens. Decalajul, deseori numit
„codul Cezar“, împăratul Iulius Cezar utilizându-l din belşug, constă în a lua semnul care urmează celui ce ar trebui folosit – lucru uşor în scrierea alfabetică, dar posibil şi în cea cuneiformă, existând exerciţii riguroase care permiteau învăţarea şi serveau drept model. În sfârşit, cifrarea propunea cifre în locul semnelor literale, ceea ce presupunea să ai ascunsă la tine tăbliţa cu detaliile sistemului.
53. Messilim intitula astfel ceea ce grecii vor denumi mai apoi comete, astre cu coamă, acele corpuri cereşti care orbitează în jurul unei stele şi lasă în urmă o dâră
sclipitoare ca nişte plete fluturate de vântul stelar. Chinezii le vor zice „stele invitate“, căci apăreau doar temporar pe cer. Îmi aduc aminte că Messilim propusese acel număr: şaptezeci şi şase. Câteva milenii mai târziu, am fost teribil de emoţionat când un tânăr englez i-a validat previziunea. Marcat de marea ciumă de la Londra, apoi de incendiul devastator suferit de oraş, personajul examinase cerul care fusese traversat înaintea fiecărei catastrofe de comete spectaculoase. Edmond Halley era un savant şi un inginer pluridisciplinar cu minte sclipitoare. În 1690, realizase un clopot de submersiune care le permisese lui şi altor cinci însoţitori să
rămână cinci ore sub apă. Descifrase variaţiile de compas, în timpul călătoriilor pe mare, studiase circulaţia atmosferică a alizeelor, curenţii oceanici, declinaţia magnetică. A fost cel ce a stabilit prima hartă meteorologică, străbuna a ceea ce în secolele XX şi XXI avea să invadeze ecranele. Discipol şi prieten al lui Newton, s-a folosit de teoria francezului Cassini, legată de întoarcerea periodică a cometelor. Cu o titanică minuţie, a scos la lumină toate menţionările cometelor din istoria
umanităţii, emiţând ipoteza că anumite apariţii corespund aceleiaşi comete şi, în 1705, a anunţat pentru Crăciunul lui 1758, când el ar fi împlinit 102 ani, vizita celei pe care o observase în 1682. Evident, a murit mai înainte şi, la înmormântare, i-a fost omagiată opera de inginer marin, fără vreo referire la lucrările sale astronomice. Or, în 25 decembrie 1758, a fost reperată o cometă exact acolo unde prezisese Halley. Imparţiali, astronomii i-au recunoscut postum reuşita şi pentru întâia oară au botezat o cometă, în cazul acesta cu numele lui Halley, deşi astrele erau de obicei botezate cu patronimul celui care le descoperea. Cometa se întoarce la fiecare şaptezeci şi şase de ani. Pentru Messilim, era vorba despre o simplă
observaţie. Pentru Halley – în parte mulţumită lui Newton –, a devenit un adevăr fizic.
54. Nimeni nu făcea în Mesopotamia deosebirea dintre astrologie şi astronomie.
Ar fi fost de neconceput să fie observate astfel de manifestări fără a le lega de zei, cum fac savanţii din ziua de azi: pe pământ, la fel ca pe firmament, totul era în egală măsură natural şi divin. Indisociabil, lumea fizică era corespondentul lumii metafizice. Dacă acum fenomenele rămân mute, pe atunci vorbeau. Dacă pentru omul modern steaua se reduce la un obiect, pentru cel din vechime părea un semn.
Cosmosul constituia un limbaj, şi cel mai neînsemnat eveniment cuprindea un mesaj.
Ştiinţa astrală studia scrisul celest. Zeii avertizau când ieşeau din limitele regulilor, când îndrăzneau îndepărtarea de acestea, creând câte o cometă, o eclipsă, o lună roşie. Pentru a sesiza excepţia trebuia deci cunoscută bine rutina: doar cunoaşterea astronomică a invariantelor permitea citirea astrologică a accidentelor.
Atenţie însă! Ciudăţeniile cerului nu provocau catastrofe, ci le semnalau eventuala apariţie. Mesopotamienii vedeau semne, nu cauze. Drept care considerau că pot reacţiona prin rugăciune, prin ritualuri de exorcizare şi îmblânzi astfel zeii, spre a evita tot ce putea fi mai rău. Departe de a descifra în astre vreun destin fatal, depistau în ele puneri în gardă.
În fond, ştiinţa astrală ţinea tot atât de geografie, cât de istorie. Pe de o parte, trebuia străbătută bolta, cunoscuţi locuitorii şi stelele, căile şi mişcările acestora; pe de alta, trebuiau studiate datele seculare care dădeau seamă despre cele petrecute odinioară, într-un regat, după o eclipsă de lună sau după trecerea unei comete.
55. Acest ansamblu de reguli este cunoscut astăzi sub numele de Codul lui Hammurabi. Regele Hammurabi, unul dintre primii suverani ai Babilonului, de prin anii 1750 î.Ch., a lăsat după el o coloană înaltă din bazalt negru pe care îi sunt înscrise în akkadiană deciziile de judecător. Monolitul sintetizează o tradiţie deja existentă, anumite paragrafe fiind uneori copiate de scribi. Mai mult decât legi, textul propune modele: expune cazul, procedura urmată, sentinţa pronunţată.
În absenţa altor documente la fel de lungi, a căpătat fără îndoială o importanţă
excesivă pentru istorici, devenind o referinţă, fără a fi fost la fel şi în antichitate, căci expune gândirea juridică dintre Tigru şi Eufrat. Se prezintă astfel ca o cazuistică – un studiu de caz –, la fel cum se va întâmpla mai târziu cu Exodul şi cu Deuteronomul din Biblia evreilor.
56. Întâmplarea a parcurs lumea, în câteva mii de ani, şi am regăsit-o modificată
în mai multe tradiţii folclorice. În China, ia forma poveştii: un judecător le îndepărtează de sugar pe cele două femei care se pretind că-i sunt mame; la
semnalul judecătorului, fiecare apucă micuţul de câte o mână şi-l trage spre ea; când copilul începe să urle de durere, una dintre ele îi dă drumul, ca să nu mai sufere; ei îi atribuie judecătorul dreptul maternităţii. În Occident, Biblia prezintă şi ea o versiune. Solomon primeşte la picioarele tronului două femei şi un bebeluş.
Neavând bărbaţi, cele două prostituate, care locuiesc împreună într-un han, nasc în acelaşi timp câte un băieţel. Într-o noapte, unul dintre bebeluşi moare asfixiat.
Ambele femei afirmă că supravieţuitorul este al ei şi cere să-i fie dat pentru a-l creşte. Cine spune adevărul? Şi cine minte? Nu există martori, dovezi, este cuvântul uneia contra cuvântului celeilalte! În faţa evidenţei simetrice, Solomon cere o sabie pentru a tăia în două copilul şi a da câte o jumătate fiecărei femei. Pe loc, una dintre ele renunţă şi imploră ca micuţul să-i fie dat rivalei, pentru a trăi. După strigătul din suflet, Solomon recunoaşte adevărata mamă. Cu vorba, nu cu lama, o făcuse să i se vadă sentimentele celei căreia îi sărise inima din piept şi despărţise minciuna de adevăr.
Acest avatar ne învaţă multe despre oameni… Judecata lui Nimrod se deosebeşte de cea a lui Solomon. Nimrod a vrut cu adevărat să-l taie pe Mael pentru a scăpa de dilemă. Solomon a folosit ameninţarea ca metodă de anchetare. La Nimrod cruzimea era autentică, la Solomon mimată. La început, ambele femei vorbesc despre posesiune, revendică proprietatea asupra copilului. Apoi, stratagema lui Solomon le face pe fiecare dintre ele să acţioneze invers decât iniţial, când dorinţa era de a pune mâna pe bebeluş. Una preferă să-l dea decât să-l vadă murind, cealaltă să-l vadă murind decât să nu fie al ei. Ameninţarea regelui a scos totul la lumină. Prin aceasta înţelegem că nu trebuie să confundăm dragostea cu posesiunea: căci dragostea este un dar.
Intermezzo
Teroriştii apasă din nou butonul soneriei. Nu se vor lăsa.
În bucătărie, Noam priveşte atent ecranul sistemului de videosupraveghere. După cum cei de afară bat nervos pasul pe loc, după rigiditatea atitudinii, după ostilitatea trăsăturilor, simte că indivizii nu vor ezita să-i omoare pe Hassan şi pe el, pentru a-şi recupera computerul preţios. Cât mai face viaţa a doi oameni când doreşti haosul?
Uluit, Hassan vine lângă Noam, care în câteva cuvinte îl informează asupra pericolului. Apoi pleacă grăbit pentru a contacta poliţia.
De cealaltă parte a gardului, teroriştii continuă să sune îndelung. Fie nu e nimeni acasă, fie cine e înăuntru se fereşte să le răspundă, îşi zic. Charly scoate o rangă de sub pulpana hainei de camuflaj, pe când cei doi complici îl înconjură
pentru a-l feri de privirile trecătorilor.
Dintr-odată, Noam decide să deschidă microfonul:
— Scuzaţi-mă, vorbeam la telefon. Ce doriţi?
— Hassan El-Khoury? Suntem prieteni cu vărul
dumneavoastră, James, şi trebuie să stăm de vorbă.
— Aţi picat prost, tocmai sunt într-o întâlnire. I s-a întâmplat ceva lui James?
— Nu, doar îl caută pe Noam, pe care-l cunoaşteţi. L-aţi văzut cumva?
Noam trage adânc aer în piept şi improvizează:
— Tocmai a plecat.
De cealaltă parte, banda nu mai are astâmpăr, gata de execuţie, plină de speranţă. Marmoud strigă:
— Când?
— Acum o oră. A vrut să-i împrumut maşina, dar l-am
