S-a adresat preotului:
— Spune-mi faptele.
Preotul, jignit pentru că fusese întrerupt, la fel de pornit şi împotriva reclamantului, şi a acuzatului, a explicat pe un ton melodios, desprins de context, de parcă ar fi cântat:
— Ludingira, reclamantul, îşi repară o parte din casă. A comandat grinzi la tâmplarul Urkhumuna. Saul, ucenicul, le-a montat. Dar grinzile s-au desprins şi au căzut peste băiatul lui Ludingira, care a murit.
Saul a protestat:
— Peretele era slab şi s-a prăbuşit. Văzusem şi eram îngrijorat.
— Trebuia să-l anunţi pe Ludingira.
— Am făcut-o, dar mi-a poruncit să continui.
Negustorul de parfumuri a tresărit.
— Nu-i adevărat!
— Ţi-am zis că peretele e din chirpici, nu din cărămidă.
— Minţi! Ai pus grinzi prea grele, care au căzut peste băiatul meu.
— Îmi pare rău pentru băiatul tău, nici nu ştii ce rău îmi pare. Te înţeleg, sunt şi eu tată.
— Gemetele tale nu mi-l vor reda.
Nimrod le-a tăiat vorba şi a strigat la Saul:
— Ai un băiat?
— Da, stăpâne.
— Duceţi-vă după el.
Preotul s-a desprins de lângă zid, mulţumit că poate anunţa:
— M-am gândit deja la asta, stăpâne. Oamenii mei îl ţin sub pază, în spate.
Până să apară Mael, m-a cuprins groaza. Presimţeam pedeapsa. În Ţara Apelor Blânde, copiii erau consideraţi bunuri aparţinând părinţilor, de acelaşi rang cu animalele şi obiectele. Gawan fusese sclav timp de doi ani la contabilul Kushim, ca o compensare a datoriilor făcute de tatăl lui. Îmi amintesc că mai menţionase un caz similar: când un zidar a omorât băiatul unei familii, din cauză că lucrase prost, fiul zidarului fusese executat.
Chiar în acea clipă, preotul l-a adus în tribunal pe Mael, care era complet dezorientat. Amuţit de uimire, cu ochii ieşiţi din orbite, uitându-se la tatăl lui pus în lanţuri, băieţelul a apucat din reflex pandantivul protector care-i atârna la gât. Saul l-a liniştit pe loc:
— Nu te teme, Mael, se descurcă el tata.
— E fiul tău? a întrebat Nimrod.
— Da.
— Minciună! a strigat o voce din mulţime, o voce ca de bronz, pe cât de liniştită, pe atât de puternică, de o impunătoare autoritate.
Un bărbat înalt, cu părul cenuşiu, cu lance de bambus în mână şi pumnal la brâu, a ieşit din mulţime şi a făcut patru paşi spre estradă.
— Nu e fiul lui, e al meu.
Tăcerea absorbise izbucnirea. Bărbatul iradia calm şi fermitate. Deşi simplă, tunica lungă, din in, îi acoperea corpul puternic, plin de energie. De cum te uitai la el, privirea nu ţi se mai putea lua din ochii lui, de la irişii de un albastru limpede, pur, insolit, care sclipeau atât de tare, încât nu-i mai vedeai nasul ascuţit, buzele subţiri şi roşii, barba aranjată cu grijă.
Am ghicit imediat ce se petrecea, dar, vai, Saul, prea emoţionat, a reacţionat vociferând:
— Ce tot spune ăsta? E fiul meu, nu al lui!
Bărbatul nici nu a clipit, ci a răspuns uitându-se lung la Nimrod:
— Tâmplarul minte. Doar ca să scape de pedeapsă, zice că e fiul lui, când e al meu.
— Ba Mael e-al meu!
Pe când băiatul tremura, năucit, Saul, a cărui inteligenţă
înceată încă nu înţelesese situaţia, se înverşuna s-o ţină pe-a lui. Bărbatul a repetat ca un ecou, cu o linişte convingătoare:
— Mael e fiul meu.
Disputa l-a deranjat pe Nimrod care a strigat la copil:
— Ţâncule, cine te-a crescut?
Braţul lui Mael l-a indicat timid pe Saul. Nimrod a conchis:
