descoperise modalitatea de a exista şi fără mine? Astfel de mărturisiri lucide aveau costul lor, totuşi mă obligam să le analizez, şi atunci îmi ziceam: în fond, punând ochii pe Abram, Noura mă înşelase cu o parte din mine, fiindcă Abram

ţinea de neamul meu; începând de la tata până la descendentul meu, nu se căsătorise decât cu bărbaţi cu degetele lipite…

De-a lungul acestor gânduri exasperate, prietenia care mă

lega de Abram dispărea, înăbuşită de iritare. Bărbatul acesta, pe care până acum îl admirasem, se golea de calităţi şi se reducea la condiţia de obstacol. Nu-mi păsa de soarta lui, ci doar de Noura şi de mine. Când stăteam de vorbă, pretextam o migrenă pentru a nu-l privi în ochi şi pentru a rămâne în afara dialogului. Mă frământau pulsiuni violente, într-atât mă epuiza simularea calmului, considerând că oricum era lăudabil că încă

nu sărisem la bătaie.

Am înjurat şi-am ameninţat câteva zile în mine, după care am descoperit ce comportament trebuie să adopt. Am făcut în aşa fel încât să ajung singur lângă Noura şi i-am zis fără vreo introducere:

— Nu poţi fi îndrăgostită de doi bărbaţi în acelaşi timp.

A tresărit şi s-a încruntat.

— De ce?

— Fiindcă e cu neputinţă.

— Aşa? Uite că li s-a întâmplat unor mii de fiinţe omeneşti.

Cred că până şi ţie.

— Mie?

— Nu ai iubit-o pe Tita, mama lui Ham?

— Eram despărţiţi.

— Şi-n tot acel timp nu m-ai mai iubit? Deci, ai iubit două

femei. Ba chiar îmi amintesc că, atunci când ne-am cunoscut, trăiai cu Mina şi mi-ai propus să-ţi devin a doua soţie!

— Ca să nu o părăsesc pe Mina.

— O iubeai.

— Mi-era milă de ea.

— Mila e o nuanţă a iubirii. Adică tu, care doreai să îţi fiu a

doua soţie, îndrăzneşti să susţii că un bărbat poate iubi două

femei, dar o femeie nu poate iubi doi bărbaţi? Asta spui?

Deşi Noura punea corect problema, încercam să-mi susţin poziţia pentru a avea câştig de cauză.

— Da, pot iubi două femei în acelaşi timp, dar nu în acelaşi fel.

— Evident! O mamă îşi iubeşte toţi copiii, dar pe fiecare altfel, fiindcă nu seamănă unul cu altul. Îl iubesc pe Abram, te iubesc şi pe tine, Noam, dar pe fiecare dintre voi într-un fel unic.

Din cele spuse nu am reţinut decât „Îl iubesc pe Abram“, care mi-a înfipt un cuţit în inimă. Am strigat hotărât:

— Trebuie să alegi. Asta-ţi cer.

A îngheţat şi mi-a răspuns pe acelaşi ton:

— Cu ce drept?

— Cu dreptul celui care te iubeşte.

— Abram nu mi-o cere.

— Fiindcă nu înţelege situaţia…

— Cum ar reacţiona dacă ar afla că tu eşti cel de lângă care m-a smuls? Vrei să-l întrebăm?

— Mi te-ar da înapoi. Fiindcă am fost înaintea lui.

— Să-l întrebăm.

— Nu. Alegerea de la tine trebuie să vină, Noura! Când te-ai măritat cu tata, mi-ai cerut să te aştept. Uite că acum ai luat-o de la capăt. Oare nu sunt în viaţa ta decât pentru a lâncezi?

— Dar eu cât am lâncezit aşteptând să te reconstitui în fundul grotei?

Cuvintele acestea mi-au stins elanul, nu şi incriminările. Am mormăit cu dinţii strânşi:

— Alege!

— A alege înseamnă a renunţa. Şi nu voi renunţa la Abram.

— Deci renunţi la mine?

Noura a scuturat din cap, şi l-a lăsat pe-un umăr, s-a uitat lung la mine şi mi-a şoptit:

— Ai fost tu înaintea lui, dar o să fii şi după.

— Poftim?

— Abram nu are decât clipa de faţă pentru a mă iubi. Tu ai secole.

Mi-am fixat privirile pe vârfurile încălţărilor. Noura a adăugat tandru:

— Mă obligi să aleg fiindcă nu ai încredere. Te îndoieşti de tine, te îndoieşti de dragostea mea. Te pierzi. Păstrează-ţi încrederea şi în tine, şi în mine.

M-am întors pe călcâie, strigându-i înainte de a mă

îndepărta: