— Deci, e băiatul lui. Închideţi-l!
Bărbatul a mai înaintat un pas şi a declarat:
— Mi l-a furat pe Mael la naştere, pretinzând că el este tatăl.
M-am repezit să-l ajut, strigând la Nimrod:
— Aşa e!
Uluit să mă zărească printre spectatori, Nimrod nu s-a mai grăbit, ci a căzut pe gânduri. Am simţit nevoia să insist:
— Nu contează ce crede cel mic. Deseori un băiat care creşte departe de tatăl lui natural pretinde că părintele adoptiv este cel adevărat.
Fiindcă îi aminteam propria poveste lui Derek, care nu îl văzuse decât de trei ori pe Pannoam, tatăl lui biologic, dar fusese educat de Azrial, speram ca argumentul meu să aibă
greutate. Nimrod s-a înfundat în scaun, mormăind scârbit:
— Taţi adevăraţi, taţi falşi…
Am înţeles în acel moment: Derek îl iubise pe Azrial şi îl detestase pe Pannoam. Nimrod s-a ridicat, a privit provocator mulţimea şi a strigat către cineva din spate:
— Să mi se aducă o sabie!
Comandantul gărzii şi-a scos-o pe a lui şi i-a întins-o.
Nimrod a prins-o cu ambele mâini şi s-a apropiat de Mael.
— Ţinând cont că nu ştim cine este tatăl copilului, că îl pretindeţi amândoi, o să-l tai în două şi vă voi da fiecăruia câte o jumătate.
A ridicat sabia deasupra capului. Mulţimea şi-a ţinut răsuflarea.
Saul a început să urle:
— Am minţit. El e tatăl! El! L-am furat din leagăn…
În sfârşit, tăietorul de lemne înţelesese pericolul de moarte în care se afla Mael.
— Nu e fiul meu! gemea. Nu al meu!
Cu un zâmbet crud, Nimrod şi-a întors ochii spre Saul.
Înainte însă ca regele să-i dea voie, necunoscutul a urcat pe estradă, l-a apucat pe Mael şi s-a înclinat în faţa suveranului:
— Doamne, îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care ai făcut-o.
Şi, aplecându-se către copilul paralizat, i-a şoptit:
— Haide, Mael, plecăm. Nu mai avem ce face pe-aici.
Sub privirile lui Nimrod, uluit de rapiditatea desfăşurării lucrurilor, bărbatul s-a îndepărtat împreună cu copilul buimăcit. Mulţimea, fremătând uşurată, s-a dat la o parte pentru a-i lăsa să treacă. Cu ochii umezi, cu fruntea acoperită
de sudoare, cu braţele atârnându-i, Saul, pierdut, îşi privea băiatul îndepărtându-se de mână cu un necunoscut. Nimrod s-a întors spre el.
— Cazul tău s-a agravat. Mai întâi ai montat grinzi care s-au prăbuşit peste băiatul clientului, crimă la care ai mai adăugat două: furtul şi sechestrarea unui copil. Ba mai rău: josnic şi laş, ai vrut să scapi de pedeapsă dând vina pe el. Vei fi executat după masă.
Gongul a subliniat verdictul.
Fără a îndrăzni să mă mai uit la Saul, m-am repezit în urmărirea bărbatului care, trăgându-l repede de acolo pe Mael,
îl împiedicase să audă sentinţa.56
*
Mael dormea în camera alăturată, ghemuit în culcuşul tatălui lui, cu amuleta în căuşul palmei, cu o bucată de cârpă
care fusese a tăietorului de leme strânsă în dinţi. Extenuat, tocmai aţipise, ajutat de câteva plante pe care i le pregătisem.
Deşi nu pusese nici o întrebare de când părăsisem tribunalul, înţelesese totul. Mi-o dovedea muţenia de care dădea dovadă.
Când vrusesem să aduc o notă de veselie conversaţiei noastre, mă fixase dezamăgit, îndemnându-mă să mă opresc, să respect
decenţa cuvenită unui asemenea moment teribil. Acest copil misterios absorbea lumea prin ochi şi aranja mii de informaţii în creierul lui excepţional. Dar ce-i deveneau ele în inimă?
Abram îmi acceptase găzduirea. Străin aflat în călătorie, în Babel, nu avea să se întâlnească din nou cu ai lui decât peste o săptămână. Peste carnea şi pesmeţii din ovăz copţi la repezeală, conversaţia îmi permitea să-l descopăr şi-mi sporea admiraţia spontană pe care o resimţisem atunci când intervenise în faţa lui Nimrod.
Vocea calmă a lui Abram spunea multe despre el, dincolo de cuvintele pronunţate. Bărbătească, joasă, suplă, armonioasă îi răsuna parcă în întregul corp. Clipă de clipă, timbrul dens se hrănea din pieptul plat şi larg, din talia mlădioasă, din pielea brună, bronzată în aer liber. Când devenea grav, intra în rezonanţă chiar şi cu firele albe apărute ici şi colo, în barbă şi-n păr, dăruindu-i acestui bărbat în plină putere a vârstei o nobleţe patriarhală. Vocea lui Abram suna ca o voce de tată, un tată ideal, pe care eu nu-l avusesem, un tată în acelaşi timp iubitor, dur, sensibil, încăpăţânat, tandru. Onctuoasă ca bronzul topit, contribuise tot atât cât infuziile mele la liniştirea lui Mael, inspirându-i acestuia un sentiment de siguranţă; şi asupra mea avea acelaşi efect.
Totuşi, Abram nu era tată, în pofida celor patruzeci de ani pe care-i avea. Cu buzele fremătând de senzualitate, mi-a lăudat splendoarea noii sale soţii, Sarai, cea mai frumoasă
