— Dacă tu nu te poţi hotărî, în schimb eu sunt hotărât să-i vorbesc.

— Nu face asta, m-a implorat. Noam, eşti un om bun, de o extraordinară bunătate, una dintre calităţile care m-au făcut să

te iubesc.

— Îmi asum riscul de a te dezamăgi. Te vei strădui să mă

iubeşti din nou şi după ce Abram îmi va ceda locul.

— Te urăsc!

Am ridicat din umeri şi am mers mai departe. Noura m-a ajuns din urmă, m-a apucat de mânecă, m-a ameninţat. Nimic însă nu mă oprea.

— O să-l faci să sufere, s-a tânguit.

— Şi ce dacă? Eu nu sunt plin de amărăciune?

— Abram e descendentul tău. E sânge din sângele tău. E

fiul fiului fiului tău…

— Da, după mai multe generaţii. S-a mai diluat el şi sângele, nu?

— I-ai fi făcut asta lui Ham?

— Ham a murit.

— Te-ai fi purtat şi cu el la fel? Ai fi luptat cu el pentru o femeie?

— Din fericire, Ham nu te-a cunoscut decât pe când era sugar, deci problema a fost evitată.

Noura a izbucnit:

— Dar degetele? Ai ataca un bărbat cu degetele lipite, ca tatăl tău, ca fiul tău?

— Am început cu Derek.

O forţă primitivă se încăpăţâna să vibreze în mine, nu acceptam complexitatea situaţiei, îmi doream să o rezolv, să o simplific. Să câştig sau să pierd, dar să se termine odată.

Abram ieşea din cort înarmat cu arcul şi tolba cu săgeţi. Am alergat până lângă el. Noura m-a lăsat s-o fac şi a înaintat încet, reintrând în rolul lui Sarai. Imediat ce m-a zărit, Abram s-a luminat la faţă.

— Ei, deci ţi-ai revenit, Naram-Sin, alergi de-acum, nu te mai fereşti din calea mea. Chiar eram îngrijorat de câteva zile-ncoace… Vii cu mine la vânătoare? Sunt o groază de iepuri prin preajmă.

Am acceptat entuziast şi i-am zâmbit batjocoritor Nourei.

Abram mi-a dat şi mie un arc şi am luat-o după el. Albă la faţă, cu chipul crispat, cu tâmplele acoperite de picături de sudoare, Noura s-a ascuns în cort.

— Naram-Sin, ai copii?

Întrebarea mi-a tăiat elanul. Să-l fi convins că avusesem cândva un fiu din spiţa căruia ieşise chiar el? M-a bătut consolator pe umăr, pentru a mă încuraja.

— Tinereţea îţi lasă tot timpul, mi-a strigat. Ai de gând să-ţi întemeiezi o familie? Eu am visat dintotdeauna la asta.

— Şi de ce ai aşteptat atât?

— Nu devii tată de unul singur. Speram să găsesc şi mama.

— Totuşi, ai fi putut…

— Mi-a zis să mai aştept.

M-am oprit surprins.

— Cine ţi-a zis?

Abram şi-a învârtit mâinile pe deasupra capului:

— El, Dumnezeul meu.

Din politeţe, am continuat:

— Cine e Dumnezeul tău?

Nu a răspuns. Am insistat:

— Cu ce seamănă?

Nu a scos nici un cuvânt.

— Cu ce fel de animal? Cu ce fel de om?

S-a legănat de pe un picior pe altul şi-a spus:

— Dumnezeul meu nu are trup, nu trimite imagini, nu face nimic care să se zărească în lumea vizibilă: e Vântul.

Am încercat să dau conversaţiei o turnură mai puţin stranie, mai banală.

— Şi cărui alt zeu te mărturiseşti?

— Nici unuia. Numai în acesta am încredere. El mă

călăuzeşte. Suflul lui intră în capul meu şi-mi murmură ce am de făcut. Ani de zile m-a îndepărtat de femei.

— Nu-i prea cald vântul ăsta al tău! am rânjit, considerându-mă hazliu.

Abram s-a uitat la mine dezamăgit. Şi-a scărpinat o ureche.

— Trebuia ca mai întâi să-mi întâlnesc poporul, să ajung în fruntea lui, să-i indic direcţia. Dumnezeul meu m-a sfătuit să