sclipinde. Totul la ea era mic şi drăguţ, urechile, nasul, dinţii ca nişte perle, ceea ce genera tot atâta tandreţe, cât şi seducţie: îţi venea s-o strângi în braţe şi totodată să o protejezi. Mai ales pielea, dincolo de paloarea ei înrourată, avea un aspect atât de fin, încât chema mângâierea. Caracterul se potrivea cu fizicul: ingenuă, senzuală, naivă, şireată, veselă, languroasă, a venit atât de aproape de mine, încât i-am simţit parfumul, căldura, energia, de parcă am fi fost într-un pat şi am fi făcut dragoste.
Francheţea ei erotică îndepărta barierele; printr-un joc al privirilor şi printr-un freamăt anume, Nibaba îmi semnala că s-ar fi prins de mine ca iedera de zid.
I-am explicat în câteva cuvinte că îşi va petrece noaptea cu Nimrod.
— M-a ales pe mine?! a strigat.
— Ssst! Să nu o spui celorlalte. Nibaba, pe tine te face fericită s-o auzi, dar pe ele le va face nefericite.
A protestat fără convingere:
— Nu am decât prietene în pavilion.
— Care-o să fie geloase.
— Geloase pe cine? Pe mine?
A izbucnit în râs.
— Mai degrabă pe Nimrod! Sub pretextul că m-am distrat cu ele, unele îşi închipuie că le aparţin. Ce caraghios, nu?
— Şi cui aparţii?
Aşteptam să-mi răspundă: „Mie“, dar a precizat:
— Inannei, fireşte!
I-am încredinţat-o pe fata aceea adorabilă lui Balmunamhe, care a dus-o la baie, a chemat croitorul palatului, a descuiat cufărul cu bijuterii şi a acoperit-o de aur57. Cât despre mine, m-am întors la Grădina lui Ki.
După ce am luat masa în curte, şi Mael a adormit, i-am
sugerat lui Abram să urcăm până în vârful turnului vechi, pentru a ne bucura de panoramă.
Luna domnea asupra peisajului. O răcoare pătrunzătoare, jilavă aproape, urcând fără îndoială dinspre canale, ne lăsa o umezeală uşoară, aproape imperceptibilă peste piele. Din camera Innanei, savuram două spectacole: al cerului de deasupra, al Babelului de la picioarele noastre. Abram îl contempla pe cel dintâi, eu pe al doilea.
Exuberanţa clădirilor, învălmăşeala teraselor, avântul statuilor, curbele zidurilor, totul se modifica noaptea, devenind mai organic decât sub lumina soarelui, alcătuind un corp voluminos cu piele albăstruie, scăpat de culorile ţipătoare sau de importanţă secundară, care subliniau un detaliu, dar deturnau ansamblul. Întunecat, Babelul se transforma într-un animal uriaş, întins pe jos, adormit, ghemuit în mijlocul câmpiei, animal care respira, poate chiar visa, căci ici şi colo viaţa îşi afirma existenţa. Pavilioanele regale se sustrăgeau penumbrei: zidurile tremurau ca efect al torţelor, pe când apa fântânilor şi a bazinelor fremăta sub licăririle îndepărtate. De cealaltă parte, străduţele sinuoase, încălzite de lumina torţelor, împodobeau cetatea cu o cunună de aur, ici colier, colo pandantiv, dincolo broşă, brăţară, diademă. Ornat, somptuos, între curvă şi prinţesă, cetatea Babelului mă vrăjea. Cum oare oamenii, nişte oameni simpli, neciopliţi, rudimentari, concepuseră, şi apoi construiseră un peisaj inedit ce rivaliza ziua cu pădurile, şi noaptea cu bolta cerească? Oraşul acesta concura cu firmamentul, se ridica în vârful picioarelor pentru a-i spune că şi el putea lumina tenebrele, garnisind pământul cu stele.
De dimineaţă, sala de ceremonii mă frapase. Ce şoc!
Zguduirea la care fusesem supus dura, înghiţind vechi opinii şi născând emoţii noi. Odinioară, oamenii circulau prin natură
fără a o modifica; în tinereţea mea, construiau sălaşuri, sate care, minuscule şi derizorii, se lipeau de pământ ca o scoică de stâncă. De acum, Babelul şi sala lui Nimrod nu mai parazitau lumea, ci creau una nouă. Dacă pe atunci locuisem doar în
universul natural, de acum ne-am fi aflat într-o omenire a viitorului. Îmi reproşam că-l vorbisem de rău pe Gungunum, că nu-i lăudasem geniul: eminentul arhitect egala zeii şi spiritele cărora le datoram cosmosul.
Dintr-o casă venea un cântec; vocea, acompaniată de o harpă, urca în mijlocul nopţii, suplă şi sinuoasă ca fumul de tămâie.
Abram îmi vorbea despre Sarai, soţia lui, căreia îi ducea dorul. Să fi observat că în aer plutea o aromă de senzualitate?
Să fi bănuit că nu departe de noi, la palat, Nibaba se dăruia lui Nimrod? Îi povestisem despre intervenţia mea oficială
privitoare la greutăţile de pe şantier, dar mă ferisem să-i vorbesc şi despre alegerea unei femei pentru suveran. Abram critica moravurile provocatoare ale orăşenilor, lăcomia simţurilor lor, propensiunea pentru beţie şi sex. Babelienii doreau plăcerea fiindcă viaţa era scurtă; or, conform lui Abram, nu trăiam pentru a exulta, ci pentru a ne dezvolta.
Totuşi, în noaptea aceea Abram suspina. Nostalgic, spera să
îşi revadă cât mai curând nevasta, splendoarea aceea pe care încă se mai mira că o vrăjise. Inepuizabil, îmi lăuda ochii lui Sarai, gura lui Sarai, mâinile lui Sarai, gleznele rafinate, silueta delicată, picioarele perfecte şi, pe măsură ce îşi urma evocarea, imaginaţia mea devia. Miracol al cuvintelor… Când spunea „cea mai frumoasă femeie din lume“, el o vedea pe Sarai, eu pe Noura. Printr-un soi de magie, nişte termeni generali, imprecişi, buni pentru orice, ne duceau pe fiecare la cea mai intimă intimitate. Asemănarea slujea diferenţa. 58
Ascultând nomadul, nu-l mai auzeam, ci mă plimbam fără
ţintă printre propriile amintiri, lăsând să-mi apară în minte ochii Nourei, gura Nourei, mâinile Nourei. Chemate de melancolia lui Abram, imaginile Nourei umpleau noaptea.
*
Nimrod m-a chemat încă din zori la palat.
Precedat de mesagerul lui, treceam pe uliţele albe. Un vânt înţepător şi igienic se repezea printre ziduri, mişca palmierii,
curăţa oraşul înainte ca babelienii să îşi înceapă ziua.
Odată trecut pragul, soldatul mi-a făcut semn că regele mă
primea în apartamentul lui.
În mijlocul unei anticamere spaţioase, plină de scaune şi de perne, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu motive florale, Nimrod stătea de vorbă cu Gungunum, arhitectul lui. Când am intrat, mi-a adresat un zâmbet sincer, cu privirea limpede, cu tenul proaspăt, cu pielea netedă şi m-a invitat cu un gest să
aştept până încheia întrevederea.
L-am privit cu atenţie. Buna dispoziţie îi era manifestă.
