— Ei, şi, ia zi: nici nevastă, nici copii?

A dat din cap.

— Pe Mael îl consider copilul meu.

— Asta nu te-mpiedică să…

— Dar pe tine ce…? a replicat.

Ce să fi spus despre anii prin care trecusem? Că bătusem pasul pe loc, trecând prin tot mai multe decepţii? Mi-a respectat tăcerea.

— Pe Noura ai găsit-o? a adăugat.

— Nu, am oftat gândindu-mă la cea care nu mai era Noura.

A făcut cu ochiul şmechereşte.

— Stai şi te-ntrebi dacă într-adevăr a existat vreodată Noura asta…

L-am privit, căzând pe gânduri. Poate că avea dreptate: exista oare Noura? Femeia vieţii mele, iubită şi iubitoare, singura care le-ntrecea pe toate celelalte, să fi fost altundeva decât în imaginaţia mea? Ce legătură putea avea cu această

Sarai, care îl prefera pe Abram şi-i făcea un copil sub ochii mei?

— Vrei să admiri Turnul, Naram-Sin? Dintr-un anumit colţ

al meterezelor poate fi văzut mai bine, în întregul lui. Pe urmă

mergem la Mael.

Pe când urcam străduţele, oprindu-ne ici să bem un suc de rodie, colo pentru a ronţăi o galetă, m-au năpădit feluritele sentimente pe care mi le provoca Babelul. Când mă delectam cu eleganţa locuitorilor, mă dădeam în vânt după dughenele pline de mărfuri, apreciam meandrele arhitecturale, piaţetele, terasele graţie cărora existenţa putea fi savurată, lăsând doar privirea să fie preocupată de contemporani; când mă simţeam captiv într-o lume artificială, rupt de natură, de anotimpuri, lume care îmi aneantiza referinţele, impunându-mi-le pe ale ei.

I-am spus lui Gawan că orăşenii se deplasau tare repede pe străzi.

— Normal! a exclamat. Preotesele au instalat cadrane.

Mi-a explicat cu mândrie că timpul dintre auroră şi crepuscul era măsurat. De zeci de ani, astronomii alcătuiseră

un calendar în care ziua erau sub semnul Soarelui, şi noaptea sub al Lunii64, calendar care ajuta agricultorii să îşi programeze muncile, preoţii să fixeze sărbătorile, regii să

anunţe evenimentele. Mai nou, ziua fusese decupată în segmente! Gawan s-a oprit în faţa sanctuarului lui Nusku şi mi-a arătat un pătrat din lemn, ancorat la sol, în mijlocul căruia fusese înfipt un harpon. Am îngenuncheat alături, iar el a început să atingă nişte crestături practicate în lemn.

— Ziua este împărţită în douăsprezece momente. Umbra săgeţii se deplasează, indicând etapele călătoriei efectuate de astru. De la intrarea în templu, preotesele bat de trei ori în tobe: la răsărit, la vremea zenitului arzător, în asfinţit. De când se face aşa, oamenii s-au organizat altfel şi-au început să

alerge.65

După ce am hoinărit o vreme, ne-am dus la zidurile de apărare. Aşezaţi într-un unghi anume, observam Turnul, şantierul, taberele. M-a cuprins uimirea: nu mai rămăsese nici un petic de pământ, fie el sălbatic ori cultivat; cât vedeai cu ochii, solul era acoperit de barăci, colibe, corturi, magherniţe despărţite de poteci şi garduri. Tabăra sclavilor, continuu extinsă, generase mai multe cartiere: al soldaţilor, al contramaiştrilor, al intendenţei. Toate acestea înnegriseră

câmpia. Soliditatea edificiului contrasta cu fragilitatea acestor clădiri, unele din cărămidă tare, altele din pânză, piele, scânduri, la bunul plac al intemperiilor. Turnul aspira la eternitate, restul clădirilor îşi admiteau statutul efemer. Ce eroare! Era îngrijit edificiul gol, dar nu erau băgate în seamă

locurile pline ochi; era privilegiată zeiţa nemuritoare, dar dispreţuiţi cei vii; absenţa conta mai mult decât cei prezenţi.

Absurd… Chiar să fi pretins Inanna atâtea nenorociri, accidente, corpuri rănite, vieţi distruse, cadavre numai pentru a se întinde într-o noapte în camera care-i fusese repartizată, la etajul treizeci şi şase? Conform legendelor care circulau în acest ţinut, zeii creaseră oamenii ca aceştia să-i slujească;

totuşi mă indigna că îi şi sacrificau.

I-am mărturisit aceste gânduri lui Gawan, care a rânjit cu neruşinare.

— Cine a auzit zeii cerând-o? Nici tu, nici eu, nici poporul din Babel. Zeii suferă de pe urma ventrilocilor.

— Cum aşa?

— Sunt vorbe puse pe seama lor. Nimrod, Messilim, preoţii pretind că zeii pălăvrăgesc, dar de fapt le atribuie propriile lor voci şi vorbe. Nişte ventriloci, ascultă-mă ce-ţi zic! Zeii n-au cerut niciodată aşa ceva. Mai ales Inanna.

A izbucnit în râs.

— Adică Inanna, care nu are altceva în cap decât cum să se fută prin toate gropile, doreşte să se culce singură la etajul treizeci şi şase?… Nu e ea nebună, zeiţa!

Fantezia lui plină de bun simţ mi-a adus-o aminte pe Kubaba. Gawan a continuat:

— Zeii nu au nici o treabă cu noi, cu condiţia să îi hrănim cu ofrande şi cu fum. Problema e că oameni ca Nimrod, Gungunum, Messilim vor să concureze cu zeii. Sub pretextul că-i cinstesc, intră în competiţie cu ei, au ambiţia de a-i ajunge, de a-i egala, ba chiar de a-i depăşi. Nu cel înalt îşi pune tocuri, ci piticul. Girafei nu-i pasă de şoarece; când evenimentele o obligă să ţină totuşi cont de el, nu face decât să

se aplece. Uriaşul se face mic fără probleme, pe când minusculul se opinteşte pentru a creşte.

Un băiat ne-a abordat politicos. Gawan m-a rugat să-l scuz, s-a tras mai la o parte cu acesta, apoi s-a întors lângă mine scărpinându-şi bărbia.

— Gungunum, arhitectul, a făcut iarăşi o criză. Dacă moare, la întoarcere Nimrod nu va ezita să ne masacreze. Poţi să-mi faci un serviciu? Du-te şi dăruieşte-i arta ta de vindecător. Te rog, Naram-Sin.

După cum se albise la faţă, am priceput că nu glumea. Am acceptat să-l urmez pe băiat, după ce mi-am recuperat bocceaua. În fond, de vreme ce nu mă întâlneam cu Nimrod…

Odată trecut de uşile batante ale palatului, o angoasă surdă

s-a insinuat în mine, o spaimă difuză pe care mă străduiam să

o interpretez. Să mi se fi întins o capcană? Eram victima amintirii ororilor din trecut, care impregnau acei pereţi? Nu cumva simţeam, prin simpatie, groaza care-i înnebunea pe nefericiţii servitori ai tiranului? În piept, inima mi-a bătut greu, a regret parcă, până în pavilionul arhitectului.

Slujitorul chel, morocănos, cu ochi incolori, a deschis uşa şi m-a salutat.

— Sunt fericit să-l revăd pe cel care ne-a vindecat de boala plutei.

Teltar îl recunoscuse pe medicul de la cea dintâi vizită, nu pe Naram-Sin cel ras, pe care-l întâlnise cu diferire ocazii.

Solemn, ponderat, auster, locuindu-şi bătrâneţea de atât de mult timp, încât ridurile suplimentare nu-i deformau aspectul, m-a invitat să-l însoţesc. În drum prin atelierul heteroclit, încărcat, în care mirosului făinos de praf i se adăuga cel de rânced, de argilă muiată în apă, mi-a descris starea stăpânului său:

— Gungunum doarme prost. Se trezeşte în fiecare zi şi mai obosit decât în ziua precedentă. Are goluri de memorie, confundă termenii. Mie, care am grijă de el încă din copilărie, îmi zice „Măi, cutare“, de parcă i-ar scăpa cum mă cheamă.

Nu mai reuşeşte să se concentreze.

— Mănâncă?