Mişcările îi dovedeau o vigoare şi o graţie neobişnuite, căci până atunci oscilase între rigiditate şi anarhie. Corpul lui, eliberat, descătuşat, căpătase o altă temelie, un punct de echilibru situat mai jos. Între două fraze, îmi făcea cu ochiul, ceea ce genera între noi o neaşteptată complicitate, confirmându-mi că petrecuse o noapte plăcută alături de Nibaba. Ce uşurare! Fericit, Nimrod ar fi devenit mai puţin agresiv, ar fi diversificat motivele de bucurie şi poate nu i-ar mai fi hărţuit pe babelieni şi pe sclavi. M-am lăsat între perne pentru a le urmări conversaţia.
În pofida jovialităţii lui Nimrod, cei doi nu se prea înţelegeau. Ca de obicei, Gungunum vorbea încet, înghiţind vocalele şi mâncând consoanele.
— Avansăm prea repede. Trebuie să verific rezistenţa.
Secretul arhitecturii constă în punerea în acord a forţelor. Dacă
nu există tensiunea necesară, totul se prăbuşeşte. Dacă
tensiunea e prea mare, totul se prăbuşeşte.
— Poftim? Turnul meu o să se prăbuşească?
— Baza contează. O clădire are nevoie de o bază solidă.
Cărămida nearsă rămâne fragilă, se înmoaie în caz de umiditate, cedează sub greutate. Bineînţeles că am folosit răchită. Blocurile de cărămidă nearsă sunt prinse în răchită
bine împletită, foarte strânsă, o adevărată carapace. Doar că şi răchita are probleme cu apa, se strică, se destinde şi-aşa…
Fără îndoială, mai bine ar fi fost cu piatră. Nişte bolovani mari, tăiaţi cu grijă. Nu mai era nevoie de stratul de bitum când erau aranjaţi. Numai că piatra lipseşte din ţara noastră. O
aducem cu greu. Pietricelele – cele preţioase – circulă, nu şi pietroaiele. După părerea mea, adevăratele pietre preţioase sunt masele de calcar sau de granit!
Sprâncenele i se întâlneau sub fruntea excesiv de încreţită.
Privirea lipsită de iluzii nu se oprea niciodată într-a regelui: în faţa lui Nimrod, Gungunum vorbea cu sine, nu cu acesta.
— Propusesem ca edificiul să fie înălţat integral din cărămizi arse, nu doar pereţii exteriori, dar proştii ăştia o tot ţin pe-a lor că trebuie să ne grăbim.
— Care proşti?
— Timpul! Se cere ca monumentul să reziste în timp, dar arhitectului nu i se dă timp. Nici timp, nici piatră! Împuţită
meserie!
Nimrod a căscat, sătul de acel dialog al surzilor.
— Şi ce vrei, Gungunum?
Auzindu-l doar ca pe un zgomot neînsemnat, Gungunum şi-a continuat solilocviul:
— Mă împotmolesc în incertitudine. Experimentele mele nu ajung la nici o concluzie. De obicei, îşi vorbesc doar între ele, spun ce au de spus, decid, iar eu le ascult. În ultimele săptămâni, au amuţit. Studiez rezistenţa la apă, rezistenţa la greutate, dar sunt numai fluctuaţii, ezitări. Experimentele rămân mute, iar eu sunt obligat să vorbesc în locul lor. În unele zile le declar reuşite, în altele nereuşite. Ei, descurcă-te-aşa!
Ultima propoziţie o spusese mai tare, ridicând capul, surprins să se trezească nas în nas cu suveranul de a cărui prezenţă uitase.
— Şi? s-a arătat Nimrod îngrijorat.
— Şi în clipa asta sunt nereuşite.
— Deci?
— Deci mâine poate că vor fi reuşite. Oamenii ar dori ca eu să strălucesc: „Ştiu“, dar nu pot decât repeta: „Nu ştiu“.
— În legătură cu ce?
— Rezistenţa etajelor inferioare la greutatea etajelor superioare. Asta aş vrea să ştii.
— Ce să ştiu?
— Că nu ştiu! a bodogănit arhitectul.
Şi s-a închis în el, absorbit deja de noi gânduri. Nimrod i-a pus o mână pe umăr, şi cu cealaltă l-a prins de bărbie.
— Gungunum, reorganizează-ţi şantierele. Se vorbesc prea multe limbi. Contramaiştrii şi sclavii nu se înţeleg. Ajutoarele tale, deşi vorbiţi aceeaşi limbă, nu-ţi înţeleg mereu ordinele.
Obligă toată lumea să înveţe sumeriana.
— Unde?
— Pe şantier. Cu sclavii.
— Asta, a şoptit Gungunum, e problema ta, nu a mea.
Şi s-a apucat să bată încăperea în lung şi-n lat, mormăindu-şi calculele de rezistenţă a materialelor. Exasperat, Nimrod a renunţat să-i mai explice arhitectului.
— Voi mobiliza contramaiştrii, a hotărât.
S-a întors spre Gungunum, a bătut din palme şi a strigat:
