Derek alias Nimrod s-a aşezat şi, încă tulburat, s-a străduit să-şi regăsească respiraţia regulată. Liniştit, m-am amuzat făcând pe naivul:
— Ce se-ntâmplă, Nimrod?
— Nimic. Crezusem că… Nu… nu contează.
— Povesteşte-mi, te rog.
Şi-a şters fruntea.
— Am crezut o clipă că eşti… altcineva. Dar nu eşti!
— Şi-asta e de bine, sau de rău?
A căzut gânduri, apoi, extenuat, a şoptit:
— Alege-mi o amantă pentru la noapte.
— N-ar fi mai bine să aştepţi să…
— Să ce? Să-mi fie şi mai rău? Adu-mi altă femeie.
Ajuns în curtea pavilionului, m-am sprijinit de o coloană.
Mai mult ca oricând, grădina mă lăsa să văd magnifica ei volieră. Dacă ici şi colo, pe alei, băteau din aripi turturele sau
vrăbii sprintene, alte păsări, crengile punctate de flori şi femeile întinse sub rămuriş leneveau împodobite, splendide, colorate. În pofida şuşotelilor, gânguritului, freamătului, persiflărilor, o langoare liniştitoare se desfăşura între plictis şi voluptatea de a trăi. Numai cerul de un azuriu imperturbabil părea făcut să dureze.
Mi-am întors capul gândindu-mă că eram pe punctul de a însângera acel tablou. Oribil! Eram furios. Ce urma să fac nici în vreun coşmar nu-mi trecuse prin minte: să condamn o femeie. Mai rău: să o împing în braţele celui care i-ar fi fost iubit la noapte şi asasin în zori. Deveneam mesagerul morţii.
Cum puteam evita asta? Dacă mă eschivam, aş fi declanşat suspiciunea lui Nimrod. O luasem pe un drum fără întoarcere şi fără posibilităţi de-al ocoli, pe un coridor pietros, inexorabil, care mă obliga să acţionez împotriva principiilor mele, în speranţa de a-mi atinge scopul.
M-a oprit Balmunamhe. Figura mea împietrită îi arăta că nu aveam nici o reacţie faţă de soarta Nibabei. Bănuiam că asta îi convenea, tocmai fiindcă el era foarte îngrijorat.
— Caut altă femeie pentru Nimrod.
— Aha…
Şeful eunucilor nu şi-a permis nici un comentariu. În adâncul lui, ura cruzimea lui Nimrod tot atât de mult pe cât se temea de ea. O clipă am rămas amândoi tăcuţi. S-a încruntat şi m-a întrebat:
— S-o chem pe micuţa Siduri, cea la care ai şovăit ieri?
Am încuviinţat. S-a îndepărtat. Să rămân? Voi putea privi în ochi victima pe care o voi desemna? Voi avea tăria să o conving vesel că Nimrod o alesese?
— Balmunamhe!
M-am apropiat de el.
— Care dintre ele suportă cel mai greu prizonieratul?
S-a gândit puţin, apoi faţa i s-a luminat:
— Diana. E superbă! Detestă atât de tare locul ăsta, încât a reuşit să evadeze. Singura care a reuşit. O femeie… ieşită din comun.
În vremuri normale, admiraţia lui Balmunamhe faţă de cea care îi rezistase şi pe care o încarnasem o zi m-ar fi distrat, dar în situaţia de faţă îmi pierise orice chef .
— Nu cumva vreuna… a încercat să-şi ia zilele?
— Nelishipak. De trei ori a încercat să se sinucidă. Acum refuză să mănânce. Ea…
S-a întrerupt: înţelesese unde voiam să ajung.
— Ce părere ai? am şoptit.
A înghiţit în sec.
— Prea bine.
În seara aceea am stat doar un pic de vorbă cu Abram şi încă
şi mai puţin cu Gawan, care venise să-l mai distreze pe Mael.
M-am izolat în culcuşul meu, întins pe saltea, cu Roko lipit de pântec. Îi scărpinam cu degetele urechile a căror blană
incredibil de mătăsoasă mă liniştea. Imediat ce mă opream, Roko, îndrăgostit, lăsa să-i scape un geamăt prelung, surd, cavernos, care-i ridica tot pieptul, după care îşi întindea labele înainte pentru a mă îndemna să continui; îl ascultam, mulţumit să simt apăsarea lui tandră şi timidă.
Dimineaţă, când ieşisem din palat, mă prăbuşisem pe o uliţă. Nemaiputându-mă abţine, vomasem. Mă repezisem apoi până în tabăra sclavilor: cu o furie de nebun îngrijisem tot ce era de îngrijit, mă aruncasem în muncă fără să mai socotesc ce şi câte făceam, trecusem de partea vieţii, îmi ofeream scuze vindecând cât mai mulţi.
Dar, vai, noaptea, în pofida oboselii, îmi imaginam camera în care Balmunamhe era probabil pe cale de a o prezenta pe Nelishipak. Îi va tolera oare Nimrod letargia, tristeţea,
