scufund în necunoscut. În ultima clipă, m-am cutremurat, prea puţin decis să-l părăsesc pe Gawan.

— Tu de ce rămâi aici?

— Ca să am grijă de Mael. Şi să apăr Kishul.

— Cât timp vei rezista până să fii demascat? Mai bine aţi

veni cu mine la Kish şi tu, şi Mael.

— Cu neputinţă.

— Îţi rişti viaţa.

— Ba o salvez pe a voastră hrănindu-i pe Messilim şi pe Nimrod cu informaţii false. Oricum, n-o să mai rămân eu mult pe pământ. N-am cum mai spera. Nu am nici o înclinaţie către fericire.

— Tu? Glumeşti! Doar eşti vesel, sclipitor, seducător, abil.

M-a privit cu o intensitate dureroasă:

— Vesel? E doar o mască. Sclipitor? Doar ulei. Seducător?

Depinde pentru cine. Abil? Mai degrabă şmecher decât inteligent. Am o aptitudine de a supravieţui, în lipsa celei de a trăi cu-adevărat.

Neaşteptata lui melancolie m-a descumpănit. Ieşea la iveală

un alt Gawan, căruia nu i-aş fi bănuit nici tristeţea, nici cruda luciditate.

— Şi ce-ar însemna pentru tine „a trăi cu-adevărat“? l-am întrebat.

— Să acţionez, nu să reacţionez. Nu să mă descurc în funcţie de alţii, ci să-mi afirm dorinţele. Să nu mai tot fac ocolişuri, ci să înaintez de-a dreptul.

Disperarea lui mi-a rupt inima. Tulburat, m-am repezit şi l-am îmbrăţişat. A încercat să mă dea la o parte, a cedat mecanic, apoi, acceptând, s-a lipit de pieptul meu. Trupul lui îşi schimba densitatea: încordat, precis, uscat ca un curmei de viţă atât cât se împotrivise, de-acum, lăsându-mi-se-n voie, parcă în sfârşit era din carne, din forme, încălzindu-se. Cu capul pe umărul meu, nu se mai controla, covârşit de emoţii.

Am primit un flux de informaţii cât ne-am îmbrăţişat: tandreţea unui copil, frustrarea unui bărbat, oboseala rolului asumat, singurătatea unui băiat diferit, care distrusese matriţa familială, curajul de a face o meserie riscantă şi reversul acesteia, nostalgia siguranţei personale. Umărul mi se

umezise. Plângea. Dacă reuşea nici să nu sughită, nici să nu geamă, lacrimile în schimb îi curgeau de neoprit. Pentru a nu-l face să se simtă jenat, m-am prefăcut că nu realizam, ţinându-l mai departe strâns la piept.

S-a desprins dintr-odată, a întors capul şi a plecat ochii.

— La revedere, Naram-Sin, ai grijă de tine.

Şi a luat-o la fugă.

*

Acum, când confuzia nu mai cruţa nimic, făceam tot mai multe ocoluri. Drumurile, canalele, fluviile prezentau o mulţime de pericole, atacuri ale hoţilor, capcane, hoarde de orfani sălbăticiţi; ici şi colo, diferite trupe plecate la război mă

obligau să-mi atribui o identitate ori să iau parte la luptele lor.

Când am înţeles amploarea dezordinii, am preferat cărările mai puţin frecventate, alături de Roko, încântat să scoată la iveală

raţe, gâşte şi rozătoare. Seara interpretam culorile cerului, la orizont, în funcţie de nivelul violenţei: spre vest roşu de focurile bătăliilor, spre est de un cenuşiu îngheţat al morţii.

Din fericire, noaptea înstelată, splendidă, bogată, colcăitoare îmi aducea o consolare provizorie; astrele îşi continuau lenta şi somptuoasa procesiune, indiferente la furorile omeneşti.

Evitând cetatea Kish, am ajuns pe teritoriile ocupate de păstori. De la bun început, armonia lor m-a emoţionat. Oile acopereau unduirile peisajului, ca o manta de lână întinsă cu delicateţe peste sol. Păşteau. Meditau. Moţăiau. Imobilitatea lor îţi dădea un sentiment de pace. Bruni sau bej pe câmpul verde, miei, oi şi ţapi îmblânzeau şesul cât vedeai cu ochii. În jurul lor, păstorii se deplasau fără piedici, paznici ai acestei păci. După Babelul cu febra şi convulsiile lui, ca o rană

deschisă, liniştea de aici emana parfumul nevinovăţiei. Timpul curgea domol, fiecare zi era asemenea celei de dinainte, dorinţa frenetică de a crea un univers nu agita pe nimeni.

Devotaţi esenţialului, bărbaţi, femei, animale se făceau una cu lumea în starea ei originară. Prin aspiraţiile şi dorinţele sale, Babelul se dovedea găunos, în continuă lipsă, pe când sfera

campestră se afirma ca deplinătate.

L-am regăsit cu bucurie pe Abram, privindu-l de acum cu alţi ochi. Cum îşi conducea poporul? Ca un păstor. Faţă de animale şi de oameni exercita o putere pastorală: avea grijă de turma lui şi o călăuzea. Supuşii îl urmau ca unul. Mă uluia această coeziune fluidă. Să fi avut nomazii, la fel ca oile, caracteristica unică a docilităţii înnăscute, de care Abram se folosea? Nu cred: din fire, nu erau altfel decât babelienii; în schimb, evoluau printr-o gândire diferită. În loc să îşi calculeze viaţa, acceptau ceea ce ea le oferea, ba mai mult, se şi bucurau astfel. Dacă babelienii, ţinând să aibă tot mai mult, se simţeau perpetuu frustraţi, nomazii se mulţumeau să existe şi să aibă ce aveau. Armonia dovedea un smerit consimţământ.

Nu Abram constituise acel popor, ci îl adoptase: născut în cetatea Ur, ştiuse de ce fugise şi ghicise ce avea de câştigat; totuşi, nu se mărginise să se integreze în lumea aceasta, o şi aprofundase. Cu cât reflectam mai mult asupra subiectului, cu atât îl vedeam pe Abram drept opusul lui Nimrod. Tiranul domnea prin frică, păstorul, prin încredere. Primul îi înjosea pe ai lui folosindu-se de forţă, celălalt îi ridica prin valori. Pe când unul preamărea instincte ticăloase – lăcomia, gelozia, egoismul, teama –, celălalt, arătând spre Dumnezeu, indica respectul, temperanţa, solidaritatea care ne unesc şi ne salvează.

Ce reuşise Abram cu poporul lui şi cele douăsprezece ajutoare ratase, vai, în propriul cămin. Situaţia era tot mai rea.

Agar se înfrunta deschis cu Sarai. Vremea când servitoarea docilă dispărea parcă în faţa stăpânei trecuse cu totul!

Curajoasa, inofensiva Agar îşi scotea ghearele pentru a-şi apăra statutul şi copilul, pe când Sarai, subtilă, le ţinea-n teacă.

Rivalitatea modificase caracterul lui Agar, care trecuse de la siguranţă de sine la neîncredere, de la blândeţe la agresivitate, de la modestie la aroganţă, metamorfoză care o epuiza. Mai mult, absorbită de luptă, flegmatica de pe vremuri îşi subaprecia adversara. Obişnuită să se bată, Sarai, de o inteligenţă redutabilă, dotată cu toate calităţile, dar şi cu toate

defectele, se cruţa, dacă nu cumva îşi păstra puterile pentru asaltul final, urmând să pună la treabă arma potrivită în momentul oportun.

Biata Agar! Se împotmolea într-o strategie ineficientă: morocănoasă, bombănea ofuscată fiindcă nu era luată-n seamă, îl flutura pe Ismael ca pe un trofeu, părea că-l acuză permanent pe Abram de comportament incorect. Iar acesta, în pofida rigurosului său simţ al dreptăţii, suporta greu să trăiască de dimineaţa până seara alături de un reproş viu.

Sarai profita pentru a-şi arăta bunăvoinţa şi un comportament echilibrat. Ştia că, fie şi jignit, Abram nu avea să-şi mărturisească vreodată enervarea şi că va suporta atitudinea lui Agar în numele a ceea ce îi ceruse cândva; aşa că

aştepta cu răbdare momentul de maximă tensiune în care, excedat, avea să-i acorde dreptul de a impune o soluţie.

În seara aceea, Abram îşi adunase cele douăsprezece ajutoare pentru a discuta direcţia viitoare a migraţiei şi pentru a sărbători prietenia lor bând şi mâncând. Slujitoarele aduceau fără încetare platouri simple, colorate, îmbelşugate.

În mijlocul baletului domestic, Agar râdea ironic, uitându-se la Isaac, care era în braţele rivalei. De obicei, Sarai nu reacţiona la astfel de înţepături, dar de data aceasta s-a ridicat, roşie la faţă, încruntată, şi i-a striga violent:

— Ce mai e? De ce rânjeşti?

Surprinsă de vehemenţa lui Sarai, Agar a redevenit fata cuminte care fusese dintotdeauna şi s-a ghemuit pe scaunul ei.

— De cine-ţi baţi tu joc, Agar? De mine? De Isaac? De Abram? Ia spune-mi, ce e aşa de caraghios la noi? Tot timpul trebuie să-ţi îndurăm sarcasmul! De ce? Aş vrea să-nţeleg…

Galeşa Agar, care nu cunoştea cuvântul „sarcasm“, nu a avut cum răspunde. Aşa că a lăsat-o pe Sarai să o domine.

Abram urmărea scena tăcut. Sarai a ridicat tonul:

— Ne-mpuţi viaţa de familie. Şi Abram o îngăduie. Numai