— Perfect, oricum nu mi-o doream.

— Nu? Totuşi Ismael a dispărut, purtat de tine în deşert, iar acum Abram îl duce pe Isaac tot în deşert, după discuţia cu tine de aseară. De fiecare dată te afli la răspântia dramelor. Şi faci gol în jur, un gol care-ţi convine de minune. Deci vei reuşi să pui măna pe putere.

Indignat, Eleazar a ripostat energic:

— Judeci ca un babelian, Naram-Sin! Faptul că-mi călăuzesc clanul mie-mi ajunge. I-am tot spus-o şi lui Abram.

Îţi jur că, dacă vreo nenorocire l-ar lovi pe Abram sau pe Isaac, m-aş duce imediat să-l caut pe Ismael.

Expresia feţei demonstra atât de tare indignarea unui om drept, încât m-a convins. Am stat puţin de vorbă, fiecare păstrându-şi secretele pentru el. În sfârşit, l-am rugat să

rămână suficient de departe în urma mea pentru ca Abram să

nu ne descopere. Aşa că a aţipit la o distanţă considerabilă.

Drumul a mai ţinut încă o zi şi-o noapte. Sub un cer de un albastru intens, înaintam printre pietre şi coline aride. Deşertul

nu oferea decât singurătate şi tăcere. Nu auzeam nici măcar scârţâitul pietrişului sub tălpi, într-atât mi se afundau paşii în praf. Mă simţeam incredibil de departe de tot. Ici şi colo agonizau ceva ierburi înroşite, însetate, rătăcite. Unic semn de viaţă, roiuri de muşte acopereau ca nişte nori cadavre de animale. În rest, peste tot Dumnezeul lui Abram presărase doar bolovani. Suportam tot mai puţin deşertul şi drumul lui pustiu.

Isaac scâncea mult, şi asta mă îngrijora. Nu conta din ce carne se trăgea, din ce tată descindea, nu toleram ca un copil să sufere. Cu atât mai mult cu cât mă aşteptam la tot ce putea fi mai rău… Abram nu se calma. Rănit, umilit, întorcea adevărul pe toate părţile, adică minciunile lui Sarai şi ale lui Dumnezeu. Mă temeam că bărbatul acesta cu temperament pasional, după ce îl iubise enorm pe Isaac, să nu îl deteste acum la fel de radical.

În cea de-a treia dimineaţă, a încetinit pasul. Ajungeam la ţintă. A început să urce un munte sterp, abrupt, neospitalier.

Poteca era tot mai pieptişă, ca zdrobită de un cer orbitor, fără

umbră de abur. Nu aveai de ce să te prinzi pe panta pe care vânturile o măcinaseră, pământul părând mai dezgolit decât oriunde. Dincolo de un pisc, relieful s-a îmblânzit, alcătuind un platou format din mai multe scobituri. Abram s-a aşezat într-una dintre ele. În mijlocul alveolei se afla o piatră plată ca o masă, cu dungi brune şi oseminte de jur-împrejur: un altar pentru sacrificii.

Ascuns după un bloc de piatră, am rămas nemişcat. S-a auzit ţipătul unui vultur; sunetul, ceva între şuierat şi explozie, s-a lovit sinistru de stânci, din ecou în ecou.

Abram a lăsat copilul pe masa de piatră şi şi-a scos cuţitul.

S-a uitat fix către zenit, provocator.

Realizând că urma să comită ireparabilul, am încercat să sar pentru a-l împiedica. Însă un corp s-a prăvălit peste mine, şi o mână mi-a pus căluş. Eleazar mă oprea să intervin. Am încercat să mă eliberez, dar ajutorul conducătorului păstorilor era prea greu.

În faţa noastră, Abram, cu braţul ridicat, îşi sfida Dumnezeul. Fără nici o grijă, copilul râdea de dedesubt, dând din degete şi din picioare, fericit, încrezător, simţindu-se în siguranţă lângă tatăl iubit.

Ca halucinând, Abram privea ţintă lumina orbitoare, apoi şi-a coborât fruntea şi s-a uitat atent la copil. Isaac i-a zâmbit.

Din reflex, Abram i-a întors zâmbetul. De la unul la altul circula o forţă, o fervoare, o tensiune anume.

Pumnalul a căzut din mâna lui Abram şi i-a alunecat ştergându-i spinarea, ca însufleţit de o existenţă numai a lui.

Fără a coborî braţul, în continuare împietrit ca o statuie, Abram a început să plângă. Lacrimile îi curgeau şuvoaie. Îşi păstra surâsul adresat copilului, în timp ce emoţia îi inunda obrajii, nasul, gura, barba.

Copilul a încetat să mai chicotească, scoţând nişte icnete, de parcă i-ar fi fost rău, ca exclamând: „Ce se-ntâmplă?“ Abram s-a întors spre el şi l-a luat în braţe:

— Dragostea mea…

Frumoasele lui buze senzuale s-au lipit de fruntea aceea mică.

— Fiul meu…

Şi l-a strâns la piept.

La fel de tulburat ca mine, Eleazar nu m-a mai ţinut lipit de pământ, s-a rostogolit într-o parte şi, respirând sacadat, am continuat amândoi să urmărim scena.

După ce l-a sărutat, l-a mângâiat, i-a spus şoapte afectuoase, Abram a dat copilului apă şi l-a pus cu grijă la umbră, sub masa pentru ofrande. Apoi s-a ridicat şi a cercetat atent împrejurimile.

Dintr-odată, a sărit în sus. Cu o viteză şi o supleţe ieşite din comun, s-a aruncat spre un ţap care mânca din coaja unui copac pipernicit. L-a ucis dintr-o mişcare, l-a întins pe masă şi i-a tăiat gâtul conform ritualului imolării. Renunţând să îşi

ucidă fiul, nu se mai folosea de un pui – de un miel –, ci de un părinte – un ţap. Suprima astfel în el tatăl cel rău? Tatăl pur animalic?

Fără să fi vorbit, Eleazar şi cu mine am decis că era timpul să ne arătăm. Abram nu a părut prea mirat şi, murdar de sânge, tremurând de entuziasm, ne-a zis:

— Sunt fericit că vă văd! Dumnezeul meu tocmai m-a luminat.

Pe drumul de întoarcere, Abram ne-a vorbit cu exaltare despre Dumnezeul lui. Chiar dacă nu i se puteau localiza nici corpul, nici vocea, încă o dată i se adresase acolo, în mijlocul deşertului. În cursul acţiunii la care asistasem, îi comunicase mesaje importante.

— Nu vi le pot repeta, fiindcă Dumnezeu nu foloseşte cuvinte. Aşa că trebuie să-i transcriu voinţa în limbaj omenesc.

Lăsaţi-mi un pic de timp. Ceva din mine mi-a cerut să sacrific copilul, altceva de deasupra mea a refuzat. Din mine vorbea supărarea. De deasupra mea, Dumnezeu.

În ultima zi de drum, la umbra precară a unui palmier bătrân, le-am mărturisit lui Eleazar şi lui Abram că le auzisem fără să vreau conversaţia din cort. Cum asta nu i-a şocat, am profitat pentru a mă aventura ceva mai departe:

— Abram, dacă Isaac nu este fiul tău, nici al lui Sarai nu este. Te-a minţit, dar nu te-a înşelat. Copilul a fost conceput şi purtat de un alt pântec. Ea doar s-a prefăcut că e însărcinată şi că naşte, în înţelegere cu regina Kubaba. Cum de au făcut asta?

— Nu contează cum, a răspuns Abram. Mă interesează doar de ce… Şi am răspunsul. Eu am împins-o pe Sarai să mă

păcălească, atât am constrâns-o să mă amăgească, am tot bătut-o la cap că Dumnezeul meu mi-a vestit venirea copilului nostru, încât nu a mai îndrăznit să mă contrazică. Ce presiune am exercitat asupra ei! Ca să mă mulţumească, a inventat acest simulacru. M-a dus cu vorba, dar nu şi-a bătut joc de mine.

— O vei repudia?

— Nu a făcut altceva decât să împlinească voinţa Domnului: mi-a dăruit un fiu. Nu i-o voi reproşa niciodată.

Nici lui Isaac.

M-a prins de haină şi şi-a scufundat privirile într-ale mele.

— Muntele m-a salvat. Lângă altarul pentru sacrificii, Naram Sin, am devenit tată, în sfârşit am devenit tată. M-am gândit la Isaac mai mult decât la mine. I-am observat încrederea totală în mine şi m-am gândit că nu există dar mai de preţ. Da, de-acum, iată-mă tată, departe de sânge, departe de egoism, departe de posesie71.

La marginea taberei, silueta lui Sarai a fost cea dintâi pe care am zărit-o. Îngrijorată de moarte de câteva zile, de când nu mai ştia ce se întâmplase cu bărbatul şi copilul ei, ieşise în întâmpinarea călătorilor care apăruseră în depărtare. O formă

blănoasă a trecut prin faţa ei şi s-a repezit spre noi: Roko îşi sărbătorea stăpânul. Imediat ce ne-a recunoscut, Sarai a înlemnit. Uşurarea o paraliza. Abram a alergat vesel spre ea, cu Isaac în braţe.

— Iartă-mă, prinţesa mea, că am plecat fără să te anunţ. Dar uite că ne-ntoarcem la tine.

Sarai nu pricepea subînţelesul acelor cuvinte, dar îi era clar esenţialul: Abram trăia, Isaac trăia şi se întorceau la ea.