Mi s-au tăiat picioarele şi am căzut. Frunzele, florile de păpădie, apele atât de clocotitoare după-amiază se strângeau în ele, parcă gata de odihnă. În schimb, căldura întârzia, prea puţin dispusă să aţipească şi ea. Roko se repezea uneori pe urmele vreunui şobolan, amuşinând, cu trupul arcuit, deşi prada cu pricina era mai mult în imaginaţia lui decât prin
iarbă. Departe, în spatele meu, glasuri graţioase, râsete proaspete, refrene vesele îmi accentuau singurătatea.
O şoaptă sufocată a venit din aceeaşi direcţie.
— Noam, cum de e cu putinţă?
Noura… Când m-am ridicat, a dat să mi se arunce în braţe, dar uitându-se în jur s-a abţinut: nimeni nu va surprinde soţia şefului îmbrăţişându-se cu un străin. Lipsa oricărei atingeri, a oricărei manifestări spontane mă copleşea, aşa că m-am lăsat din nou să cad.
S-a aşezat şi ea, păstrând distanţa. Mi-am îndreptat ochii către cerul care se stingea, către norii înroşiţi, care semănau cu jăraticul aşa, deasupra orizontului mângâiat de soarele care se ducea la culcare.
— Dacă mi-aş fi închipuit că aşa ne vom regăsi!…
— Noam, tu…
— De şase ani, de când ai dispărut, nu am făcut altceva decât să străbat lumea. Şase ani în care nu am făcut altceva decât să te caut. Şi uite cum mă trezesc faţă-n faţă cu o femeie măritată, cum nu te iau în braţe, cum nu mă iei în braţe, cum cea mai frumoasă zi a vieţii mele devine cea mai groaznică.
— Noam, nu e din vina mea.
— Eu ţi-am făcut asta?
A amuţit. Roko s-a apropiat şi a privit-o atent, mirosind-o.
— Nu mă recunoşti, câine? i-a zis duios. Totuşi, ţi-am dat să
mănânci când erai mic.
Patrupedul ezita să cedeze ofensivei de tandreţe. M-am auzit zicându-i autoritar:
— Roko, la picior!
Câinele s-a oprit, s-a lăsat pe burtă în stânga mea, întorcând dispreţuitor spatele musafirei. Zguduită, Noura a îngăimat:
— Lasă-mă să-ţi spun ce s-a întâmplat şi-ai să înţelegi. Nu
te-am trădat, Noam! Aşa s-au înlănţuit lucrurile…
Şi mi-a povestit periplul ei. În dimineaţa în care mă aştepta la han, nişte bărbaţi o făcuseră prizonieră. Mulţi, înarmaţi, de neclintit, nu-i precizaseră nici de unde veneau, nici unde se duceau, nici de ce o răpeau; îi ceruseră doar să verifice dacă-i împachetaseră bine hainele şi podoabele necesare. „Necesare pentru ce?“ Nici un răspuns. Porniseră ei pe jos, ea pe un măgar. Pentru a mă ajuta să o scap, aruncase pe la răspântii ici o broşă, colo o brăţară. Din păcate ninsese, iar unul dintre răpitori observase un ultim indiciu sub zborul alb al fulgilor.
Drept care îi confiscaseră toate lucrurile. Soldaţii nu o loviseră
şi nu încercaseră să profite de ea: evident ascultau de cineva foarte puternic. Răpitorii vorbeau o limbă bizară; ascultând cu atenţie, Noura începuse să şi-o însuşească, ascunzându-şi însă
progresele pentru ca bărbaţii aceia să poată trăncăni fără să se ferească. Astfel s-a lămurit puţin câte puţin că slujeau un suveran din sud, al cărui emisar o reperase într-o zi după o descriere şi, informat imediat, regele acela ordonase trupei misiunea.
— Pe regele acela îl cheamă Nimrod? am întrerupt-o.
— Da.
— Ştii cine se ascunde în spatele acestui nume?
— Desigur…
Am suspinat descurajaţi. A adăugat, sătulă:
— Cine m-ar fi putut căuta, dacă nu Derek?
Luna îşi împrăştia razele peste undele alunecoase. O răcoare umedă urca din pământ, un miros aspru de mlaştină.
Noura şi-a continuat povestea. Îndrăgostit de putere, de bani, Derek se dovedea prea speriat pentru a trăi fără cineva căruia să i se confeseze. După ce o prinsese ca pe un vânat, i-ar fi cerut să rămână lângă el. În numele a ce să-l fi refuzat?
Nu trebuia însă să-i spună că supravieţuisem decapitării.
Coborând către Ţara Apelor Blânde, încercase de mai multe
ori să scape, dar tentativele nu făcuseră altceva decât să
întărească şi mai mult paza. Se gândise chiar să îşi ia viaţa, sperând că avea să se reconstituie după cum mi se întâmplase şi mie; totuşi, frica o oprise în ultima clipă: dacă ar fi murit de-a binelea, atunci m-ar fi pierdut pentru totdeauna.
Cum văile traversate erau sfâşiate de războaie, convoiul era obligat să staţioneze, să fie gata de ambuscadă, să efectueze ocoluri largi. Combatanţii dădeau dovadă de o tot mai mare înverşunare, iar într-o zi convoiul lor s-a lovit de una dintre tabere. Comandantul trupei subliniase faptul că erau neutri şi străini de acel conflict local, dar abia de explicase că depusese jurământul de credinţă în faţa îndepărtatului rege Nimrod, că
soldaţii din faţa lui îşi ridicaseră lăncile şi arcurile, gata să
atace. Nimrod tocmai se aliase cu duşmanul lor.
— Am crezut că am ajuns în ultima clipă a vieţii. Lupta sângeroasă nu producea învingători, ci doar cadavre. Cum una dintre tabere părea a fi învingătoare, cealaltă revenea la atac, şi ostilităţile se intensificau. Numărul de luptători de reducea, iar paznicii mei cădeau unul după altul. Nu mai era mult până să-mi vină şi mie rândul, când o mână m-a prins de umăr şi un glas mi-a şoptit: „Urmează-mă.“ Am început să alerg alături de un individ înalt, care o lua printre tufişuri, taluzuri, smârcuri.
M-a convins să mă culc la pământ şi ne-am strecurat pe fundul unei mocirle presărate cu stufăriş. Dinspre poteca îndepărtată
