dureroasă. Chiar mă sperie.

— Crezi că pe mine nu? Dar n-am să mă clintesc. Altfel, ceilalţi s-ar speria.

— Cu tot curajul tău, zona e deosebit de sensibilă.

— O ştiu foarte bine, altfel nu aş adora să fac dragoste. Mi se întâmplă să scot răgete de fericire.

— Acum vei urla de durere!

— Droghează-mă. La nevoie, poţi să mă laşi inconştient.

Am sfârşit prin a ceda.

Dacă, graţie modului în care am preparat macul, Abraham a evitat supliciul din timpul intervenţiei, nu a scăpat de acesta şi la trezire.

— Ajutor… a bolborosit cu respiraţia tăiată. Mi-ai lăsat aşchii de silex în mădular! Şi înţeapă rău, arde…

L-am îndopat cu tot felul de substanţe: opiu, cânepă, pe toate le-a-ncercat. Până la urmă durerea de sub pântec a amuţit abia când Abraham nu a mai simţit nimic, incapabil să îşi mai ţină deschişi ochii, care i se rostogoleau în toate direcţiile.

Numai pe Tibor îl mai văzusem atât de drogat…

Operarea micului Isaac se dovedise uşoară şi pentru el, şi pentru mine. Şi-a revenit repede şi nu şi-a pierdut vremea jelindu-şi vechea stare, ca tatăl lui sau ceilalţi bărbaţi ai clanului. Am conchis că circumcizia trebuia practicată foarte devreme74.

Noura, deşi juca de minune rolul noii, demnei, maiestuoasei Sara, nu s-a putut împiedica să nu se exprime maliţios la adresa circumciziilor mele de masă. Într-o seară, când mai mulţi bărbaţi contorsionaţi de durere, strâmbându-se, stăteau în jurul lui Abraham încercând degeaba poziţii care să nu le irite glandul inflamat, mi-a făcut cu ochiul.

— Uite-ţi rezultatele muncii… Ce hecatombă! Dacă ar ataca acum Nimrod, nimeni nu ar fi în stare să se apere.

Abraham şi Sara păstraseră secretul privitor la originea lui Isaac. În acord cu ei, Eleazar şi cu mine promisesem să nu-l dezvăluim niciodată. Cucerită de un soi de uşurare, Sara lăsa de acum să se dezvolte între ea şi copil o dragoste pură, fără

fandoseli. Profitând de un moment de singurătate, am arătat spre copilul adormit.

— Al cui e?

Mi-a zâmbit blând.

— Al unei servitoare care are grijă de foc în bucătăriile Kubabei. Care mai are cinci plozi. Îi produce atât de repede, că

nici nu-l înţarcă bine pe cel dinainte, că şi trebuie să-l alăpteze pe următorul. Şi-atunci e obligată să-şi ungă sânul cu smoală

pentru ca ţâncul să nu-l mai recunoască şi să i se facă silă.

Cred că, rugând-o să ne dea nouă bebeluşul, s-a simţit uşurată, nu lipsită de ceva al ei.

— De ce te-a ajutat Kubaba?

— M-a ajutat? La început, a fost vorba despre un târg. Când ne-am refugiat în Kish, am cerut reginei găzduire pe nişte pământuri nedesţelenite. Cum îţi aminteşti, ne-a refuzat.

— Şi cum s-o învinuieşti? Nimrod dă târcoale, Turnul devorează mâna de lucru, are nevoie de muncitori şi de provizii. Atunci ai intervenit tu şi aţi rămas numai voi două.

Ce i-ai spus?

— M-am oferit ostatic.

— Ostatic?

— I-am spus că eu eram cea pe care o căuta Nimrod, cea ale cărei urme îi obsedau pe soldaţii acestuia, pentru care scormoneau prin toată lumea, femeia pentru care construise pavilionul unde le închisese pe acele nefericite, în speranţa de a pune mâna pe mine. I-am sugerat suveranei o înţelegere: în cazul în care Nimrod o va asedia, mă va da în schimbul păcii; eram asigurarea ei contra lui Nimrod; în schimb, Kubaba îmi furniza un copil, vindecători, moaşe şi complicitatea ei.

Bineînţeles că a acceptat! Ulterior, şmecheria ne-a amuzat atât de tare şi pe ea, şi pe mine, încât ne-am împrietenit.

— Chiar n-ai avut scrupule minţind?

— Am avut motive să mint.

— Care au suprimat scrupulele?

— Care nu le-au suprimat. Uşurată respir numai de când Abraham şi cu tine ştiţi adevărul.

— Abraham şi cu mine… de ce? Încă mai contez?

Drept răspuns, m-a mângâiat pe obraz şi, fără a fi anticipat-o, m-a sărutat pe buze. După care s-a îndepărtat liniştită, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Noura… Nu doar că mă manipula, dar asta-mi mai şi făcea plăcere. Noura… Mă călca pe nervi tot atât cât mă-nduioşa.

Noura… Pe cât de insuportabilă, pe-atât de indispensabilă.

Noura… Era acesta numele iubirii, sau al unei boli?

*

Dintr-odată, totul s-a precipitat. Evenimentele au urmat unul după altul cu o viteză furibundă, care ne-a tras pe toţi în vârtejul ei. Dacă lentoarea înseamnă pace, drama înseamnă

accelerare.

Sara a dispărut. Nimic nu este mai puţin clar decât o dispariţie. Nu există o graniţă precisă între momentul în care aştepţi o persoană şi cel în care, pierzându-ţi răbdarea, începi să fii îngrijorat de posibilitatea de a se fi volatilizat.

Sara ne-a părăsit pentru a se alătura Kubabei, la Kish. A doua zi, constatându-i absenţa, am presupus şi eu, şi Abraham, că îşi prelungea sejurul acolo. Următoarea dimineaţă am trimis nişte puşti să supravegheze drumul. Seara, deşi alarmaţi, am evitat să ne pierdem capul, mizând pe viitoarea zi. Dar, vai, şi atunci, deşi soarele ajunsese la zenit, tot nici vorbă de Sara.

Isaac, încredinţat doicii, înconjurat de servitoare, îşi manifesta neliniştea, iar Abraham se-nvârtea prin cort. M-am

proţăpit în faţa lui:

— Fără panică. Mă duc eu la Kish. Dacă Sara e bolnavă, o voi îngriji. Dacă nu, ne vom întoarce împreună.

Mi-a mulţumit fierbinte. Şi-am pornit la drum.

Pe măsură ce înaintam, generoasă, natura mă liniştea, răspândind o lumină aurie prin care plutea o briză uşoară şi călduţă. De-a lungul potecii, bujorii îşi plecau florile dolofane, pe când macii îşi împrăştiau pe câmpuri roşul lor sclipitor pe verdele ierbii. Mii de păsărele se urmăreau între movile şi boschete.

La Kish am ajuns pe-nserat, chiar la timp pentru a urca la palat şi a solicita o audienţă.