Am urcat în vârful unui tumul. Dedesubt, prerii presărate cu animale şi corturi cât vedeai cu ochii. În prim-plan, femei frecând rufele într-un pârâu, cu rochia suflecată între coapsele arse de soare. Pe măsură ce coboram, vedeam mai bine câmpurile cu iarbă fragedă, păscută de oi, copiii care se jucau printre capre, bătrânii care sculptau în lemn, la umbra boschetelor.
Abram i-a salutat pe ai lui, care îşi întrerupeau treburile pentru a-l aclama râzând. Impregnau acest fel de a-l întâmpina cu o amabilitate plină de încredere, care m-a tulburat. Abram lăsa în urmă o dâră de veselie. Observam la ai lui emoţiile pe care mi le trezise şi mie; formulându-mi în sfârşit o idee pozitivă, mă felicitam pentru că mă conformasem înţelepciunii şi energiei lui.
Ne-am apropiat de corturile negre, din piei de capră cusute între ele. Cu fiecare clipă, Abram iuţea pasul, grăbit să o ia pe Sarai în braţe. Ieşind din apatie, mă bucuram pentru el.
Dintr-odată m-a luat de mână şi i-am simţit căldura care-i umplea corpul. Mi-a arătat un adăpost mai mare:
— Aici e. Bun-venit.
Reluând pasul grăbit, m-a tras spre locuinţa lui cu acoperiş
boltit şi a strigat:
— Sarai! Sarai! Am ajuns!
O siluetă elegantă a trecut prin perdeaua din piei de oaie, şi
Noura şi-a făcut apariţia.
57. Prestigiul aurului era rezultatul inalterabilităţii, nu rarităţii lui. Întrucât metalul acesta nu-şi pierdea luciul şi nu ruginea, evident splendoarea lui nu putea avea drept origine decât o emanaţie divină. De la zei, aurul primise strălucirea pură
şi constantă. Sclipirea lui ca a soarelui cobora de pe firmament. Mesopotamienii ar fi putut subscrie la expresia incaşilor, care vedeau în aur „sudoarea zeilor“.
Astrofizicienii contemporani le dau dreptate: aurul nu vine de pe pământ, ci din cer.
Ar fi rodul unei coliziuni extrem de violente între două stele neutronice, cataclism cosmic care s-ar fi produs acum mai multe miliarde de ani. Venit din stele, aurul s-ar fi răspândit pe pământ sub formă de zăcăminte, graţie activităţii geotermice.
58. Economia de termeni solicită imaginaţia. Cele mai bune descrieri se lipsesc de descriere. Autorul se arată mai uşor poet prin sete de cuvinte decât prin preaplin.
Este mai bine să sugerezi decât să pictezi, să laşi să se subînţeleagă decât să urli în mii de fraze. Tot aşa cum o privire nu se reduce la un iris, o persoană nu se limitează nici la trăsături, nici la membre, altfel, nu e decât un cadavru! Fiindcă
iradiază energie, intensitate, prezenţă care transcend vizibilul. Pentru a o realiza există două feluri de a se insinua: prin vag şi prin precizie.
Scriitorii clasici recurg la generalitate. Termenul global dă fiecăruia dreptul de a strecura imaginile care-l inspiră. Madame de Lafayette, o franţuzoaică din vremea lui Ludovic XIV, a utilizat magnific procedeul într-un roman de mici dimensiuni, Principesa de Clèves: „Apăru atunci la Curte o frumuseţe care atrase ochii tuturor şi trebuie crezut că era o frumuseţe perfectă, căci provoca admiraţia într-un loc în care lumea era obişnuită să vadă persoane frumoase. […] Când sosi, vicarul se duse să o întâmpine şi fu surprins pe bună dreptate de marea frumuseţe a domnişoarei de Chartres.“ Fiindcă Madame de Lafayette nu lasă nimic de văzut, se vede totul.
Scriitorii moderni utilizează şi mai mult detaliul a cărui forţă vine din aceea că
face să iasă la iveală insesizabil detaliul. Ca un cârlig, detaliul te stimulează să-ţi imaginezi cum trage de el sub apă. Tot aşa, în secolul XX, Colette, o altă scriitoare franţuzoaică, prezintă, în Grâul în iarbă, întâlnirea dintre o femeie matură şi un tânăr: „I se adresa ironic, într-o manieră virilă, condescendentă, ce avea acelaşi accent ca al privirii ei liniştite, iar Philippe se simţi dintr-odată obosit, vlăguit şi şubred, paralizat de una dintre acele crize de feminitate care cuprind adolescentul în faţa unei femei.“ Se subînţelege pasiunea care va pune stăpânire pe ei.
Pentru a descrie omenescul, nimic nu egalează pendularea între detaliu şi generalitate. Este imposibil să spui totul, iar exhaustivitatea plictiseşte.
59. Conform Bibliei, Nimrod ar fi fost fiul lui Cuş, care era fiul lui Ham, care era fiul lui Noe. Astfel, dacă e să credem autorii evrei, Nimrod ar fi fost strănepotul meu. Habar nu am cum se stabileau aceste genealogii, pe care nimeni nu le ia vreodată cu adevărat în serios, dar observ că se refereau la o realitate: Nimrod şi cu mine proveneam din aceeaşi familie, în cazul nostru, din acelaşi tată: Pannoam.
Dacă-mi imaginez cu uşurinţă cum s-a deformat informaţia, mă întreb în schimb cum de s-a propagat. Să fi fost surprinsă semnătura neamului nostru, degetele lipite? Să fi vorbit despre asta Kubaba sau Gawan celor din jurul lor?
2
Prietenia e dulce, iubirea, spinoasă. Să-l iubesc pe Abram se dovedea la îndemână, s-o iubesc pe Noura se dovedea mai greu.
M-a recunoscut imediat ce a ieşit din cort. Într-o străfulgerare, patru sentimente i-au cuprins chipul: surpriza, bucuria – o bucurie imensă, care o cucerea –, încurcătura când ochii i s-au îndreptat spre Abram, în sfârşit îndrăzneala în faţa pericolului.
Şi-a desfăcut braţele pentru a-şi primi soţul la piept. Când acesta a cuprins-o, şi-a strâns pleoapele ca pentru a-mi spune că acea îmbrăţişare nu exista. Abram s-a desprins de ea şi ne-a făcut prezentările, iar eu am adoptat un comportament asemănător cu al ei, politicos, cordial. Noura mi-a repetat amuzată numele, Naram-Sin, am făcut la fel pronunţându-l pe-al ei, Sarai, dar zâmbetele noastre s-au mărginit la a fi amabile.
Fără o vorbă, conveneam să ne interpretăm rolurile impuse de prudenţă; adevărul o să vină şi el mai târziu.
Ni s-au alăturat apoi cei doisprezece locţiitori ai lui Abram, toţi mai tineri decât el. Ne-am salutat, ne-am îmbrăţişat, amabilităţile au ţâşnit din toate părţile, la fel şi exclamaţiile călduroase, după care am intrat în cort. Acestuia îi creşteau parcă proporţiile de cum ajungeai în penumbra lui aromată cu lavandă. Pânze brodate delimitau spaţiul pentru primiri, covoare acopereau pământul bătătorit, plin de cufere cu tacâmuri şi cupe. Pe când urmăream acel du-te-vino al servitoarelor care ne aduceau băuturi şi de-ale gurii, mă
gândeam că pânzeturile decorative pe care acestea le tot ridicau ascundeau locurile tainice ale cortului, unde Noura se dezbrăca şi culcuşul în care se culca alături de noul ei soţ.
Pătruns de bucuria regăsirii, Abram pălăvrăgea încontinuu, lăsându-ne timp, mie şi Nourei, pentru a ne obişnui cu noua situaţie, evitând să ne uităm prea mult unul la altul. Mă
dedublam: Naram-Sin, calm, rezervat, participa la o întâlnire
oficială, pe când capul Noam era muncit de mii de întrebări.
Ce căuta Noura aici? Să o fi fermecat Abram? Era liberă, ori prizonieră? Ce sentiment o lega de Abram? Pe măsură ce se succedau subiectele discuţiei, suportam tot mai puţin tergiversarea. Mă frământau prea multe întrebări, prea multe îndoieli, prea multe nelinişti; atâtea lucruri pe care nu le înţelegeam copleşeau bucuria.
Mă înarmam cu răbdare. Întoarcerea lui Abram era o adevărată sărbătoare care merita o petrecere. S-a organizat un festin, s-au tăiat câteva oi, au răsunat cântece, au fost improvizate dansuri, totul înveselit de libaţii generoase.
Asistam copleşit la demonstraţiile de bucurie. Fiecare clipă îmi demonstra în ce măsură Noura alias Sarai aparţinea acelei comunităţi; apreciată, cerându-i-se sfatul, circula între grupuri, mângâia aici un copil, ajuta dincolo o mamă depăşită de cele de făcut, ducea curmale unei bătrâne, glumea cu păstorii, îndemna la dans adolescenţii şi adolescentele. Familiară cu fiecare, părea a nu fi dus vreodată o altă viaţă. Deseori, ochii lui Abram îi aruncau invitaţii înflăcărate şi, de cum mă credea cu gândul în altă parte, şi ea îi răspundea cu aceeaşi dorinţă.
Nu mai puteam suporta situaţia. Dimineaţa dădusem de Noura, seara nu o mai vedeam decât pe Sarai: femeia mea devenise femeia altuia.
În asfinţit s-a făcut un foc uriaş, demn de acea zi excepţională, şi oile sacrificate au fost puse la proţap. Toată
lumea era extaziată, mai puţin eu. Necăjit, frustrat, măcinat de gânduri, m-am îndepărtat de foc fără a atrage atenţia şi am mers fără grabă în direcţia astrului care apunea, convins că
izolându-mă voi suferi mai puţin decât îndurând spectacolul acelui cuplu.
