ajungeau până la noi ecourile luptei, izbiturile săbiilor, urletele răniţilor, horcăitul celor în agonie. După ce lucrurile s-au liniştit, tăcerea m-a înspăimântat şi mai tare decât vacarmul.
Încordat, la pândă, necunoscutul mi-a ordonat să rămân nemişcată. Noaptea – o noapte foarte întunecată, cu cerul acoperit de nori – m-a calmat cu câteva cuvinte, şi apoi am mers multă vreme. Înaintea zorilor am ajuns la o stână, unde am adormit. Habar nu aveam ce părea să fie, observasem doar că era puternic, îndrăzneţ, hotărât, echilibrat, că avea mâini zdravene, pielea catifelată, corpul cald. Când m-am trezit, l-am descoperit pe Abram.
Noura s-a întors spre mine, uşurată, căci îmi justificase
prezenţa ei printre nomazi.
Am dat din cap, fericit şi dezolat. Cum să-l fi condamnat pe Abram? O salvase pe femeia vieţii mele şi o apărase în locul meu. Şi cu ea, şi cu Mael îşi manifestase altruismul, curajul, omenia. Şi pe mine mă luase sub aripa lui ocrotitoare atunci când, fugind din Babel, riscam execuţia, şi mai apoi când, după întrevederea din Kish, mă devasta tristeţea. Se purtase mereu ca un erou. De ce i-aş fi reproşat ceva Nourei? În ciuda puterii şi inteligenţei ei, împrejurările o transformaseră în victimă: victimă a războaielor de gherilă care pustiau regiunea, victimă a lui Derek alias Nimrod care o urmărea, victimă a mea care nu ajunsesem la întâlnirea stabilită fiindcă eram sub efectul drogului.
A şti că trebuie să-ţi ţii gura nu înseamnă să-i şi pui căluş.
Am exclamat feroce:
— Şi-ai sărit în patul lui ca să-i mulţumeşti?
Noura m-a fulgerat din priviri.
— Nu te coborî aşa, Noam! Nu-ţi stă în fire.
Am lăsat fruntea-n pământ. A tăcut până când am realizat sterilitatea propriei observaţii.
— Abram m-a primit printre ai lui. Îi plăceam, dar îmi înţelesese şi îmi respecta lipsa de disponibilitate. I-am mărturisit că fusesem smulsă din braţele unui alt bărbat. Am decis amândoi să trimitem un mesager la cascadă. Din nefericire, peste un an acesta ne-a relatat că dispăruseşi. Sigur, în cazul tău a dispărea nu înseamnă a muri, dar pentru mine tot una era. Unde să te fi aflat? De ce nu ai ajuns la mine în dimineaţa în care am fost răpită? Prea multe enigme… Între timp, Nimrod, turbat, îşi trimitea zbirii să vâneze femeile frumoase care corespundeau cu semnalmentele mele. Or, acolo, printre păstorii în continuă mişcare, chiar presupunând că i-ar fi venit ideea să mă caute, cu greu ar fi dat de mine.
Prin urmare, am acceptat căsătoria propusă de Abram.
Am înghiţit în sec.
— Te-ai măritat cu el din disperare?
— Nu.
— Ca să-i mulţumeşti?
— Nu.
— Din admiraţie?
— Nu.
— Atunci de ce?
S-a luminat la faţă.
— Fiindcă-l iubesc. Din toată inima.
— Şi cu mine cum rămâne?
— Te iubesc.
Şi a adăugat murmurat:
— Iubesc doi bărbaţi.
*
Cortul pe care îl ocupam fusese ridicat la întretăierea firelor de apă. Pentru a sta cumva deoparte, pretextasem că aveam nevoie de ape curgătoare pentru experienţele mele, când, de fapt, fugeam de Abram şi de Noura. Gândul la îmbrăţişările lor mă tortura suficient pentru a mai fi şi obligat să le văd ori să le aud.
Mă închideam în casa mea făcută din piei. Şase ani mi-o închipuisem pe Noura prizonieră şi, când colo, o regăseam măritată, fericită, înfloritoare! Când ajungeam în culmea furiei, fericirea aceasta mă indigna, i-o reproşam, o consideram trădare; când mă linişteam, îmi cântăream şi responsabilitatea mea – dacă aş fi venit la Noura în acea dimineaţă, aş fi apărat-o de răpitori. Nu era mai bine că
descoperise modalitatea de a exista şi fără mine? Astfel de mărturisiri lucide aveau costul lor, totuşi mă obligam să le analizez, şi atunci îmi ziceam: în fond, punând ochii pe Abram, Noura mă înşelase cu o parte din mine, fiindcă Abram
ţinea de neamul meu; începând de la tata până la descendentul meu, nu se căsătorise decât cu bărbaţi cu degetele lipite…
De-a lungul acestor gânduri exasperate, prietenia care mă
lega de Abram dispărea, înăbuşită de iritare. Bărbatul acesta, pe care până acum îl admirasem, se golea de calităţi şi se reducea la condiţia de obstacol. Nu-mi păsa de soarta lui, ci doar de Noura şi de mine. Când stăteam de vorbă, pretextam o migrenă pentru a nu-l privi în ochi şi pentru a rămâne în afara dialogului. Mă frământau pulsiuni violente, într-atât mă epuiza simularea calmului, considerând că oricum era lăudabil că încă
nu sărisem la bătaie.
Am înjurat şi-am ameninţat câteva zile în mine, după care am descoperit ce comportament trebuie să adopt. Am făcut în aşa fel încât să ajung singur lângă Noura şi i-am zis fără vreo introducere:
— Nu poţi fi îndrăgostită de doi bărbaţi în acelaşi timp.
A tresărit şi s-a încruntat.
— De ce?
— Fiindcă e cu neputinţă.
