— Dacă tu nu te poţi hotărî, în schimb eu sunt hotărât să-i vorbesc.
— Nu face asta, m-a implorat. Noam, eşti un om bun, de o extraordinară bunătate, una dintre calităţile care m-au făcut să
te iubesc.
— Îmi asum riscul de a te dezamăgi. Te vei strădui să mă
iubeşti din nou şi după ce Abram îmi va ceda locul.
— Te urăsc!
Am ridicat din umeri şi am mers mai departe. Noura m-a ajuns din urmă, m-a apucat de mânecă, m-a ameninţat. Nimic însă nu mă oprea.
— O să-l faci să sufere, s-a tânguit.
— Şi ce dacă? Eu nu sunt plin de amărăciune?
— Abram e descendentul tău. E sânge din sângele tău. E
fiul fiului fiului tău…
— Da, după mai multe generaţii. S-a mai diluat el şi sângele, nu?
— I-ai fi făcut asta lui Ham?
— Ham a murit.
— Te-ai fi purtat şi cu el la fel? Ai fi luptat cu el pentru o femeie?
— Din fericire, Ham nu te-a cunoscut decât pe când era sugar, deci problema a fost evitată.
Noura a izbucnit:
— Dar degetele? Ai ataca un bărbat cu degetele lipite, ca tatăl tău, ca fiul tău?
— Am început cu Derek.
O forţă primitivă se încăpăţâna să vibreze în mine, nu acceptam complexitatea situaţiei, îmi doream să o rezolv, să o simplific. Să câştig sau să pierd, dar să se termine odată.
Abram ieşea din cort înarmat cu arcul şi tolba cu săgeţi. Am alergat până lângă el. Noura m-a lăsat s-o fac şi a înaintat încet, reintrând în rolul lui Sarai. Imediat ce m-a zărit, Abram s-a luminat la faţă.
— Ei, deci ţi-ai revenit, Naram-Sin, alergi de-acum, nu te mai fereşti din calea mea. Chiar eram îngrijorat de câteva zile-ncoace… Vii cu mine la vânătoare? Sunt o groază de iepuri prin preajmă.
Am acceptat entuziast şi i-am zâmbit batjocoritor Nourei.
Abram mi-a dat şi mie un arc şi am luat-o după el. Albă la faţă, cu chipul crispat, cu tâmplele acoperite de picături de sudoare, Noura s-a ascuns în cort.
— Naram-Sin, ai copii?
Întrebarea mi-a tăiat elanul. Să-l fi convins că avusesem cândva un fiu din spiţa căruia ieşise chiar el? M-a bătut consolator pe umăr, pentru a mă încuraja.
— Tinereţea îţi lasă tot timpul, mi-a strigat. Ai de gând să-ţi întemeiezi o familie? Eu am visat dintotdeauna la asta.
— Şi de ce ai aşteptat atât?
— Nu devii tată de unul singur. Speram să găsesc şi mama.
— Totuşi, ai fi putut…
— Mi-a zis să mai aştept.
M-am oprit surprins.
— Cine ţi-a zis?
Abram şi-a învârtit mâinile pe deasupra capului:
— El, Dumnezeul meu.
Din politeţe, am continuat:
— Cine e Dumnezeul tău?
Nu a răspuns. Am insistat:
— Cu ce seamănă?
Nu a scos nici un cuvânt.
