Privirea lui Ham s-a topit în cea a unui Abram uluit.
— Ce faci, Naram-Sin?
Am tresărit, jenat.
— Dar tu, Abram? Cum ne-am aşezat la taclale, te-ai apucat să scormoneşti.
S-a cutremurat la rândul lui, a observat în ce poziţie era, cu palmele murdare, de parcă atunci s-ar fi trezit la realitate.
— Of… mi se mai întâmplă. E ceva mai tare decât mine.
Scormonesc prin pământ, scot pietricele, mai ales din cele care conţin firişoare de metal, o manie bizară, care mă apucă fără
să-mi dau seama. Într-o altă viaţă, te pomeneşti că de asta am să mă ocup.
— Te-ai ocupat într-o viaţă anterioară.
— Poftim?!
— În şirul strămoşilor tăi, cu siguranţă a existat unul pasionat de metale, care a lucrat la forjă sau la fabricarea bijuteriilor.
— A, da? S-ar putea ca asta să-mi vină de la vreun străbun.
Aş fi vrut să-l corectez: „Nu, nu-ţi vine de la străbuni. Unul dintre străbuni a venit în tine.“ Fireşte, am păstrat-o pentru mine.
Imediat ce o briză răcoroasă, uşor acidă, a aplecat vârfurile
gramineelor şi ne-a amintit că ziua se evapora, ne-am întors la corturi. Mă chinuia o întrebare dureroasă: îi voi destăinui vreodată lui Abram că ne luptam pentru o femeie? Îl voi îndemna să se dea la o parte, sub pretextul că fusesem înaintea lui şi că profitase de răpirea Nourei? Mă îndoiam tot mai tare.
Abram, rivalul meu? Abram, bărbatul de eliminat? Îl văzusem pe Ham în el. Cum mă mai puteam împotrivi de acum?
Se lăsa seara, arămind orizontul. Un întuneric grandios cuprindea câmpia. Apropiindu-ne de corturi, în vecinătatea locului unde se aruncau gunoaiele, a zărit o fetiţă care mergea pe lângă un tufiş des. Nişte ciori păzeau din înaltul acestuia.
Alertate, au pus deodată ochii pe copil. Ţâşnea duşmănia din păsările acelea întunecate, afumate, cu ochi pătrunzători, negre din cap până-n vârful cozii, ale căror pene cu reflexe albăstrui împrăştiau sclipiri viclene.
Fetiţa a îngenuncheat şi a ridicat cu delicateţe un pui de cioară, care piuia cât putea de tare, căci căzuse din cuib, şi l-a culcuşit în căuşul palmei. Apoi a mers înainte, căutând cuibul în care să-l pună înapoi.
— Nu! a urlat Abram care urmărise scena.
Fetiţa s-a întors spre noi. Prea târziu: două ciori îşi şi luaseră
zborul. Într-o deplasare rapidă, asigurată de bătăi energice din aripi, s-au repezit la copilă, hotărâte să o atace din spate.
— Întinde-te la pământ! i-a strigat Abram.
Fetiţa a ezitat, iar clipa de indecizie a oferit ciorilor timpul de a o ajunge. Prima şi-a înfipt ciocul în ceafa copilului.
Copilul s-a clătinat, scăpând puiul de pasăre. A doua cioară, care-i ţintea partea din spate a capului, a ratat ţinta şi-a aterizat printre şuviţele de păr. Picioarele zdravene i s-au împiedicat şi a început să croncăne, încercând să se elibereze. Cum copilul încerca să o alunge cu mâinile, pasărea şi-a înfipt ciocul în craniu.
Alergând, Abram i-a mai strigat:
— Ochii! Apără-ţi ochii!
Ciorile, ştiam amândoi, spărgeau deseori ochii oilor sau pe ai câinilor. Copilul ne-a ascultat, în timp ce pasărea se înverşunase, căci i se alăturase şi cea dintâi.
Abram a ridicat un băţ şi s-a repezit la zburătoarele brutale, răspunzând croncănitului acestora cu un soi de răgete. Ciorile au abandonat lupta şi au zburat în vârful tufişului.
Abram a luat în braţe fetiţa ai cărei dinţi clănţăneau.
— Să nu mai pui niciodată mâna pe un puişor căzut din cuib. Ciorile te cred pe tine vinovată şi îşi închipuie că vrei să
li-l furi.
Copilul ne-a arătat îndurerat puiul.
— A murit…
Mica pasăre îşi pierduse viaţa în timpul luptei; părinţii, încercând să o salveze, îi grăbiseră sfârşitul.
Am ajuns şi eu lângă Abram şi am curăţat zgârieturile superficiale ale fetiţei. Încă o dată Abram se purtase extraordinar, uitând de propria persoană pentru a salva o alta.
În mine, mi-am anulat decizia: Abram rămânea ultima persoană din lume căreia să-i doresc răul.
Câţiva paşi mai departe, în tabără, am încredinţat copilul mamei care i-a mulţumit cu înflăcărare lui Abram. Apoi am dat de Noura. Se uita la mine înfiorată.
— Linişteşte-te, nu i-am spus nimic. Îngăduie-mi să-ţi pun o ultimă întrebare: eşti fericită cu Abram?
A coborât pleoapele.
