— Numai dacă ce?! a urlat Nimrod.

— Maiestate, numai dacă recurgi la o ceremonie de substituire. Este un ritual de exorcizare care funcţionează

perfect. Este de ajuns ca mâine dimineaţă să numeşti un suveran provizoriu. Vei fi înlocuit de un om oarecare, căruia îi vei trece însemnele puterii. Regele de o zi va ieşi în lumina soarelui, ca să se vadă foarte bine, şi va fi ucis. Astfel prevestirea se va împlini, regele va muri, iar astrele vor redeveni faste. Îţi vei lua înapoi însemnele şi vei urca la loc pe tron.

Nimrod şi-a revenit, uşurat. S-a uitat la cei de faţă, apoi, fără

ezitare, m-a arătat cu degetul:

— Vindecătorule, tu o să-mi iei locul mâine şi vei fi executat.

*

Am fost izolat.

Fundaţiile pavilionului ascundeau celule. Niciodată nu-mi vorbise vreun babilonian despre ele. La justiţie invizibilă, închisori invizibile. Oficina secretă permitea exercitarea arbitrariului de către tiran. Era vorba despre o succesiune de gropi legate printr-un coridor îngust, închis cu grilaje din bronz. Întunecoase, oarbe, lipsite de lumina zilei, alveolele fuseseră atât de puţin săpate, încât te constrângeau să stai cocoşat, împiedicându-te să te întinzi.

Aerul lipsea şi el. Mă sufocam de căldură. Celula mea prefigura un mormânt şi mă zbăteam în ea şi-n gândurile fără

legătură între ele, care-mi treceau prin minte: o clipă mă

înfricoşa ideea morţii, apoi îmi aminteam că mai înviasem o dată şi totul o lua de la capăt. La originea confuziei erau două

instanţe opuse, trupul meu, pe de o parte, creierul, pe de alta: trupul simţea o spaimă viscerală de moarte, creierul explica faptul că nu voi sucomba. Şi, peste toate, soarta Nourei mă

înnebunea. Ce să-i fi impus Derek? Putea oare interveni?

Mi-era imposibil să comunic cu cineva! Fusesem încarcerat departe de Abraham şi de ajutoarele lui, situaţie care agrava angoasa singurătăţii. Când, în mijlocul curţii militare, Nimrod îşi alesese victima care să moară, Kubaba tresărise şi îmi aruncase o privire îngrozită: tăbliţa pe care o falsificase şi pe care Messilim îşi baza prezicerea nu avusese niciodată scopul de a-mi face rău. După aerul ei dezolat, am înţeles că refuza să

dezmintă şi să îşi dezvăluie manipulările. O aprobasem prin tăcere: nu doar că o astfel de mărturisire nu m-ar fi protejat, dar l-ar fi şi împins pe Nimrod la masacru.

Am atins pereţii cu palmele. Mă liniştea să pipăi pietrele şi bulgării de pământ; tari, îşi duceau înainte viaţa lor liniştită, imemorială. Mintea nu-mi aducea nici o uşurare; fie depăna iar şi iar trecutul, succesiunea de evenimente care mă adusese până aici, fie era înfricoşată de viitor, de amputarea călătoriei mele pe-aici, pe pământ.

Aplecat, un gardian a luat-o pe coridor cu o torţă în mână.

Îmbrăcat cu o manta din pânză cusută grosolan, cu glugă, s-a oprit în faţa gratiilor. Penumbra îi estompa trăsăturile, dar presupuneam că trebuia să fi avut vreo douăzeci de ani.

— Tu eşti Naram-Sin?

Am dat din cap. A plecat, de parcă nici nu mi s-ar fi adresat.

O clipă, după o nuanţă a vocii, am prins o frântură de speranţă.

Ce iluzie! Încercam să mă temperez. De ce oare puterea de înţelegere se torturează căutând soluţii, în loc să admită că nu există?

M-am strâns ghem, ca un fetus, încercând să găsesc o poziţie care să-mi aducă puţină linişte. Fie şi fragilă.

— Naram-Sin? a şoptit un glas.

Înainte de a mă întoarce, ştiam cine mă chema: parfumul de liliac mă învăluise. Dincolo de gratii era Gawan, îmbrăcat ca un gardian, cu gluga pe cap. M-a făcut atent să vorbesc încet şi mi-a întins o tigvă, îndemnându-mă să beau. L-am ascultat, emoţionat. După ce m-am răcorit, l-am grăbit să-mi răspundă:

— Unde e Sara?

— Nimrod a închis-o în volieră.

— Poftim?

— Îţi aminteşti de cuşca imensă, plină cu păsări rare şi minunate, din pavilionul femeilor? Nimrod le-a dat drumul la toate şi a băgat-o acolo pe Sara. Care e foarte frumoasă.

S-a uitat atent la mine:

— Ea e Noura?

Ce rost avea să-l mint pe acest prieten care risca totul pentru mine?

— Ea e.

— Noura… Tu o vrei pe Noura. Abraham o vrea pe Noura.

Nimrod o vrea pe Noura. Dar Noura ce vrea?

Am lăsat fruntea-n pământ, neputând să-l pun la curent fără

a trebui să-mi depăn lunga mea poveste. Şi chiar dacă aş fi dus relatarea până la capăt, aveam eu răspunsul? Gawan a mormăit:

— Nu e nimic de făcut…

L-am privit lung.

A scos o cheie grea, metalică. A băgat-o cu grijă în broască, reuşind să treacă de mecanismul solid. Am urmărit fremătând operaţiunea. Mă udau valuri de sudoare şi-mi clănţăneau dinţii.

— Gawan, mi-e rău.

— Curaj.

În sfârşit, a întredeschis uşa de bronz şi m-am strecurat afară. Gawan m-a prins de mână şi, aplecaţi, într-atât era tunelul de îngust şi tavanul de jos, am înaintat în întuneric. Mă

scutura febra. Umerii mi se frecau de pereţi. Hotărât, mi-am adunat puterile pentru a-l urma pe Gawan şi a nu cădea.

A deschis o uşă joasă şi ea. Am adulmecat răcoarea nopţii.

M-a tras afară. Ne-a întâmpinat o lună enormă, înconjurată de stele. Am trecut prin grădina în care Nimrod îşi ţinea animalele sălbatice. Îndemnat de Gawan, am făcut câţiva paşi, clătinându-mă pe picioare. Dintr-odată, m-am prăbuşit.

— Sunt… sunt bolnav…

A îngenuncheat şi m-a examinat.

— O să fugi imediat ce-ai să te simţi mai bine. Juri?