În loc să se opună, Agar se dăruia şi mai mult. Îmbrăţişările ajungeau atunci până la epuizarea amândurora. Adesea, regăsindu-mi suflul, culcat pe sânul ei, o invidiam pentru superioritate – superioritatea feminină.
Nu ascundeam legătura noastră. Nu numai că lui Agar nu i se potrivea clandestinitatea, dar şi eu mă simţeam mândru să
mă afişez alături de ea. Care bărbat nu ar fi fost gelos pe mine?
Pentru simplul fapt că mă alesese, deveneam mai frumos, mai puternic, mai viril. La braţul ei resimţeam izbucniri de orgoliu, un orgoliu care mă expunea uneori unui dublu pericol: jena, când formele ei mă convingeau că toţi nomazii, excitaţi, ne vedeau parcă goi, făcând dragoste, şi infatuarea, când, admirându-i privirea sclipitoare, ardoarea scăpărătoare, înflorirea carnală, puneam pe seama mea înflorirea şi graţia lor. În sfârşit, să mă lipsesc de Noura pe când şi ea se lipsea de mine mă încânta: răzbunam îndrăgostitul părăsit! Dincolo de stima de mine, trăiam bucuria întunecată a revanşei.
Surprinzător, Sarai dovedea o atitudine prietenoasă faţă de Agar. Purtându-se blând cu ea, o însărcina cu misiuni delicate pe lângă Abram, o lăsa să-l îngrijească, să-i cureţe rănile, îi mulţumea făcându-i daruri. Să nu se mai fi temut de potenţiala rivală? Mai degrabă încerca să mă convingă că, dacă în cazul lui Abram simţea gelozie, soarta mea o lăsa rece. Din momentul în care a început să-i ofere bijuterii lui Agar, am presupus că încerca să le dovedească pe ale mele lipsite de valoare, căci nu puteau concura nici ca preţ, nici ca sofisticare cu ale ei.
Totuşi, schimbarea o liniştea pe Agar, care înota în fericire ziua alături de Abram, noaptea lipită de mine.
Şi acestuia îi mergea mai bine. După ce îşi ceruse iertare că
nu îmi urmase sfaturile, îmi respecta acum prescripţiile.
Imediat ce am considerat că e în stare să umble, i-am confecţionat o bonetă. Pe carapacea din lână i-am cusut, în spate şi pe laterale, rondele de pânză groasă, care semănau cu nişte pupile.
— Chiar trebuie să-mi acopăr capul ca să-mi apăr picioarele?! a exclamat Abram.
— Te păzesc de căderi.
— Cu o bonetă?
— Uite, mi-o pun mie pe cap.
— Distractiv… Te-ai umplut de ochi pe la ceafă şi pe tâmple.
— Aşa îşi vor închipui şi corbii! Nu atacă decât când se cred nevăzuţi. Dacă te întorci cu faţa spre ei şi-i priveşti atent, se abţin. La vederea ochilor tăi cărora nu le scapă nimic de jur-împrejur, ticăloşii ăştia vor rămâne pe crăcile lor.
A ieşit împopoţonat aşa, dejucând răzbunarea corbilor, şi şi-a recucerit libertatea de deplasare.
Aş fi putut pleca în acel moment. Numai că idila mea modificase situaţia.
Agar era dintre acele fiinţe care se ataşează de oricine le provoacă plăcere fizică şi a căror recunoştinţă se transformă în iubire. Mă venera. Era într-atât de lipsită de ambiţii, încât bănuiam să îşi dorea să-mi dedice chiar viaţa ei. Petreceam ore delicioase împreună cu ea, chiar dacă de vorbă stăteam doar puţin: adevărul nostru consta în a ne freca goi unul de altul.
Imediat ce puneam pe mine o tunică ori ea îmbrăca o rochie, intimitatea se rupea, complicitatea se pierdea, iar eu alunecam în melancolie. De cum îi vedeam îndepărtându-se trupul sculptural, gura mi se usca şi începeam să tânjesc după
apropiatele noastre îmbrăţişări, după clipa în care aveam să mă
scufund din nou în acea mare revărsare de carne trandafirie. Pe de altă parte, aprofundasem prietenia cu Abram, care mă iniţia în detaliile vieţii pastorale şi îmi explica tot felul de lucruri despre Dumnezeul lui, acel Vânt care-l inspira şi care cerea atâtea de la el. Legătura cu Noura se limita la ceva bună ziua-bună seara. Faptul că fiecare alcătuise un nou cuplu făcea să
fie încordată comunicarea dintre noi. Cum se presupunea că ne aşteptam unul pe celălalt pentru a locui împreună în eternitate, nu ne mai spuneam nici o vorbă. Preferam totuşi să ştiu unde se afla şi urmăream deci să mă integrez în poporul lui Abram.
Numai că temperamentul Nourei avea să afecteze încă o dată cursul destinului…
În ziua acea, am fost invitat să iau masa cu Abram şi Sarai.
Cum aceasta din urmă îşi manifesta limpede ostilitatea faţă de mine, nu ploua cu asemenea invitaţii. Cunoscând-o, presupuneam că ea avusese iniţiativa invitaţiei.
Servitoarele, printre care şi Agar, ne aduceau de băut şi de mâncat, în timp ce Abram, cu vocea lui profundă, de rezonanţa unui clopot de aramă, pălăvrăgea. Din când în când, Sarai arunca o privire amuzată când la mine, când la Agar, de parcar fi spus: „I-oi fi stăpânind tu patul, dar tot slujnica mea rămâne.“ Abram nu observa aceste aparteuri.
Când am ajuns la ceaiul din flori de portocal, Sarai a rugat tânăra să se aşeze lângă noi. Aceasta a făcut-o, emoţionată.
Stăpâna a preluat atunci conducerea conversaţiei:
— Abram, m-am gândit mult la noi.
Acesta a ridicat din sprâncene, mirat de tonul solemn. Sarai a continuat imperturbabilă:
— Ne iubim, cum rareori s-au iubit un bărbat şi nevasta lui, chiar şi în pat.
Am simţit că avea să spună lucruri care urmăreau să mă
deranjeze.
— Cu toate acestea, zeii, Dumnezeul tău tot nu ne-au dăruit un fiu sau o fiică.
— O să vină şi asta, prinţesa mea.
Sarai a devenit vizibil încordată.
— Nu e sigur.
— O să reuşeşti tu.
Sarai s-a uitat lung la el:
— Dar tu?
