Zvon de tobe şi de gonguri.

S-a auzit un ţipăt, repede înăbuşit. Ajutoarele lui Abraham se loviseră de o stâncă. Distruşi, îşi dădeau seama că nu aveau cum săpa tunelul. Îndemnaţi de Eleazar, se hotărâseră să

ocolească obstacolul, aşa că şi-au reînceput munca. Nimic nu e la fel de crud ca speranţa. În caz de dramă, ceea ce ne macină

nu e aşteptarea, ci speranţa. În loc să dăm piept cu obstacolul, ocolim, fugim de adevăr, suntem absorbiţi de eventuale şi nesigure portiţe de scăpare. Intolerabilul devine suportabil: în locul morţii care vine, ne concentrăm asupra unor soluţii care ne scapă. Ajutoarele lui Abraham preschimbaseră angoasa în faţa neantului în enervarea de a se fi înşelat. Consideram hotărârea lucidă a acestuia mult mai înţeleaptă.

Rupt de oboseală, am împins uşa mascată care dădea în grădină. Roko a apărut bucuros. Faptul că habar nu avea de oroarea care stătea să vină parcă m-a uns pe suflet; nemailuând în seamă situaţia în care mă aflam, l-am mângâiat, l-am lăudat, i-am şoptit cuvinte vesele la ureche.

Cerul îşi schimba culoarea. Ziua de care mă temeam îşi făcea apariţia.

— La drum, câine!

Din câţiva paşi, am părăsit menajeria. Mersul îmi permitea ca eventual să elaborez o stratagemă în stare să oprească

funesta numărătoare inversă.

Încă nu era deschis nici un magazin. Oraşul aparţinea animalelor nocturne şi aurorei; şoareci mişunau ici şi colo; ciorile curăţau străzile, luând toate gunoaiele, în timp ce mierlele ciuguleau, în trecere, grăunţele.

Am coborât pe lângă Turn. Spre deosebire de oraşul care dormea, aici activitatea se reluase. Conduse cu biciul şi supravegheate de armată, coloanele de sclavi ieşeau din tabără

şi se mişcau indolent către şantier. Contramaiştrii, adunaţi în jurul unei capre din lemn pe care erau planurile, distribuiau sarcinile zilei. Deşi treaba pornea fluent, în pofida diferenţelor de limbă, un soi de amorţeală apăsa asupra muncitorilor, cauzată de repetitivitatea atribuţiilor şi de senzaţia că lucrul pe şantier nu se va termina niciodată. Ducerea până şi a celui mai neînsemnat material până în vârful edificiului cerea mult timp şi precauţii. Turnul creştea de ani de zile, dar vârful atins nu se dovedea niciodată şi cel visat. Trebuia perseverat încontinuu79.

Ţelul dădea înapoi chiar când unii îşi închipuiau că l-au atins, căci vizaţi erau norii inaccesibili. Mi se părea absurd ca mii de oameni să trăiască şi să moară pentru asta. Atmosfera cenuşie, moale, care impregna gesturile şi gândurile muncitorilor, provenea din această absenţă a rostului.

Un individ s-a repezit printre acei toropiţi.

— Nu, nu, nu! ţipa.

Contramaiştrii s-au repezit şi ei. L-am recunoscut pe arhitectul Gungunum, care-i împingea fără menajamente.

— Nu, nu, nu!

Obligaţi să se dea la o parte, oamenii îl priveau cum se năpustea pe scările de lemn care înconjurau edificiul, cele pe care urmau să o ia şi sclavii peste puţin timp pentru a duce sus cărămizile şi bitumul. Gungunum suia cât de repede putea.

— Nu, nu, nu!

M-a cuprins îngrijorarea. Cum avea să suporte un asemenea

ritm insomniacul acela epuizat? Încă vreo câţiva paşi şi inima o să-i cedeze.

— Nu, nu, nu!

Şi continua ascensiunea. Horcăia, gâfâia, îşi pierdea suflul, scuipa, şi totuşi nu încetinea.

— Nu, nu, nu!

Pe măsură ce se îndepărta, oamenii de dedesubt amuţeau, descumpăniţi de escalada delirantă a arhitectului. Ce să-l fi apucat?

— Nu, nu, nu!

Liniştea s-a aşternut peste întreg şantierul. Treptele trosneau, scârţâiau sub tălpile grăbite ale lui Gungunum.

În sfârşit, a ajuns la ţintă. O grindă lungă se desprindea de etaj, întinsă în echilibru deasupra golului, pe unde se ridicau burdufuri cu ajutorul unei sfori şi al unei roţi. Mulţimea s-a cutremurat. Gungunum o luase pe grinda aceea. Deşi abia mai respira, înainta, cu braţele desfăcute, gata de mai multe ori să

cadă. La capăt, a încremenit şi a ţipat:

— Niciodată! Cu mine viu, niciodată! Turnul nu va cădea cât conduc eu şantierul. Clar? Gungunum nu-şi va vedea niciodată marea sa operă prăbuşindu-se. Să v-aduceţi aminte de asta.

Nimeni nu înţelegea. A repetat:

— Cu mine viu, niciodată!

Şi s-a aruncat în gol.

Mulţimea a urlat. Corpul a căzut uşor, ca un balot de paie deghizat în savant. La sol a redevenit din carne şi din oase. Un trosnet a răsunat la aterizare. Contramaiştrii au luat-o la fugă.

De sub membrele frânte ale cadavrului, sângele se scurgea lent, liniştit, indiferent.

Zvon de tobe şi de gonguri.

Am ghicit ce-l dusese la comiterea acelui act. Cum îl auzisem ocărându-şi geamănul şi pe Nimrod, ştiam că dorea să

întrerupă lucrările. Fiindcă nu era ascultat, se desolidarizase de şantier şi refuzase să îşi asume continuarea acestuia. Mândria, orgoliul îi împinseseră mintea hărţuită să ia o decizie radicală. 80

La aflarea veştii ciudatei sinucideri, Babelul s-a trezit.

Oamenii se adunau. Discutau. Îşi puneau întrebări. Comentau.

Se zicea că Nimrod ceruse să se întâlnească imediat cu Messilim, care dispăruse. Grupuri mari de oameni începuseră

să se strângă pe străzi, când am ieşit prin poarta ascunsă şi m-am refugiat cu Roko în grădina animalelor.

Zvon de tobe şi de gonguri.

Nici nu pătrunsesem bine în închisoarea clandestină, când am perceput o animaţie neobişnuită. Cu multe precauţii, am înaintat către clădirea supraveghetorilor. Un zbir al lui Nimrod, comandantul gărzii personale a acestuia, zbiera cu glas muşcător:

— Fiindcă nu mărturiseşti nimic, vei fi lăsat să te gândeşti în gaura aia. Imediat, dacă nu-ţi revine ţinerea de minte, trecem la metode mai aspre. Uită-te la toate sculele astea, ciocane cu ascuţiş, cleşti de toate felurile, cătuşe: bun material ca să-ţi smulgem amintirile.

Am înţeles funcţia acelor ustensile ciudate, care mă

intrigaseră: tortura. Încăperea gardienilor era şi aceea în care erau interogaţi prizonierii.

— Înţeles? a mârâit bărbatul spre bătrânul lăsat pe vine.

Fără a-i păsa de răspuns, i-a tras o palmă care l-a culcat la pământ, apoi a ieşit.

Paznicii au luat pe sus prizonierul şi, în timp ce echilibrau greutatea, l-am recunoscut pe servitorul celor doi fraţi gemeni.