Bucuria lui Sarai s-a topit repede: dacă să mă despartă de Agar o umpluse de satisfacţie, să-l arunce pe Abram în braţele unei străine o înnebunea.
Conducătorul păstorilor o făcea însă cu demnitate. Cu grija de a nu răni pe nimeni, se închidea cu Agar într-un cort ridicat deoparte de celelalte, rămânea cât se putea de puţin acolo, apoi petrecea zile şi nopţi de-a rândul lângă soţia lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Faţă de Sarai şi de mine, cei care renunţasem la ceva, se arăta peste măsură de afectuos.
Nu reuşeam să aflu cum se desfăşurau lucrurile în pat, între Agar şi Abram. El dădea impresia că se achita de o obligaţie, ea nu lăsa să se înţeleagă nimic. Aşa că proiectam asupra lor amintirea îmbrăţişărilor noastre, a săruturilor, a beţiei, mi-l imaginam pe Abram excitat de gemetele ei cu aromă de fruct copt, de modul în care ea mai că leşina la cea mai neînsemnată
mângâiere, de orgasmica ei beatitudine care, din spasm în spasm, o aducea la sincopă – puternice reacţii cu care Agar îşi onora iubitul.
La începutul legăturii cu ea, îi făcusem unui păstor o mărturisire. Tânărul, un seducător redutabil, cu ochii sclipind de îndrăzneală şi de mândrie, mă întrebase:
— Ţi-ai tras-o bine cu Agar?
— Tare bine!
Nici n-am apucat s-o zic cu totul, c-am şi regretat. Cum adică „mi-am tras-o bine“? Că doar n-am fost de unul singur.
Prin ce aberaţie reuşita este atribuită doar unuia, nu şi celuilalt? La fel ca muzica, şi dragostea se face în doi. Nimeni nu excelează independent de partener. În braţele mele, Agar se dovedise o iubită împlinită, iar eu un armăsar de clasă, în braţele sale. Voi rămâne oare un miracol senzual şi în ale altora? Cu certitudine nu… Nici Agar nu şi-o trăgea bine, nici eu nu mi-o trăgeam bine, ci alcătuiam un cuplu care aşa, împreună, şi-o trăgea bine. M-am întors către tânăr pentru a-mi corecta afirmaţia, însă, înţelegând că rectificarea presupunea o demonstraţie de vanitate, m-am mărginit să adaug:
— Nimeni nu şi-o trage bine. Reuşeşti doar în doi.
Confirmase, amintindu-şi diferitele sale aventuri, şi conchisese:
— În schimb, sunt şi dăţi când nu ţi-o tragi bine!
Am izbucnit amândoi în râs: unii şi unele, într-adevăr, nu întâlnesc niciodată plăcerea, locuindu-şi din greşeală corpul.
Rănile iubirii ar fi trebuit să ne apropie pe mine şi pe Noura.
Nici vorbă, însă. Reacţionam exact invers: eu îmi arătam tristeţea, ea şi-o ascundea pe a ei sub masca unei bunăvoinţe afectate. Eroică, decisese să se poarte ca o regină, rol care o consuma. De câte ori nu mi se păruse de-a dreptul somnambulă? Acţiona ori se exprima cu un asemenea automatism, încât aproape te îndoiai că mai veghea vreo urmă
de conştiinţă în spatele minunatei ei frunţi.
Supliciul nu a ţinut mult: după o lună, Agar purta deja un bebeluş în pântece.
Bucuria a ţâşnit din toate părţile. Bărbaţi, femei, copii treceau prin faţa cortului pentru a transmite urări părinţilor.
Spectacolul friza caraghioslâcul: nomazii se apropiau de cei trei, de Abram încadrat de Sarai şi de Agar, îşi felicitau şeful, apoi adresau complimente nevestelor. Modestă, Agar primea cu timiditate laudele, cu mâinile încrucişate peste burtă. Sarai în schimb le primea cu mândrie, cu ochii sclipind, cu bărbia-n vânt. Domnea asupra lor mai mult decât oricând. Strângând mâinile, acorda fiecăruia o totală atenţie, răspundea fără
economie de vorbe, zâmbea până în ultima clipă. Serena ei maiestate trâmbiţa sus şi tare că, în pofida a orice, reuşise să
pună totul la punct.
Un anunţ de o asemenea importanţă impunea o petrecere. În ziua aceea, vântul bătea potolit pe undeva, prin mijlocul câmpiei, ca un fluviu. Rapid, nomazii au renunţat la treburile lor şi s-au apucat care de gătit, care de pregătit băuturile, care de strâns muzicanţii, care de amenajat spaţiul pentru dans.
Imediat ce soarele a coborât spre asfinţit, şi-au făcut apariţia în ţinute pestriţe de sărbătoare, parfumaţi, împodobiţi cu perle şi pietre preţioase; culorile florale pe care preria le pierduse în crepuscul străluceau orbitor pe îmbrăcămintea, pe rochiile din jurul focurilor mari.
Durerea mea contrasta cu acea veselie. După-amiază nu avusesem curajul de a-l îmbrăţişa pe Abram, care nu ar fi avut nimic împotrivă; nici să o laud pe Agar, căreia îi era ciudă pe mine, fiindcă îmi aştepta binecuvântarea. Când cântecele
răsunau mai tare, m-am retras împreună cu Roko, liniştit că
scăpam de bătăile tobelor.
Cerul se rupsese în două, o parte acoperită de nori groşi de praf şi câlţi, o parte curăţată de vânt; astrul se ducea la culcare, împodobind orizontul cu margini subţiri, pure, aurite. Un stol de rândunele a ţâşnit ţiuind mai ceva decât lăcustele, luând-o când la dreapta, când la stânga, aproape atingându-mă cu pântecele albe, şi apoi pierzându-se în depărtare. Am mers înainte. Din adâncul peisajului a urcat până la noi lătratul unui câine. Roko a încremenit. A adulmecat, a ascultat, a filtrat informaţiile, a hămăit. Lătratul a încetat. Hotărât lucru, îl invidiam pentru că percepea un univers de sunete, mirosuri, provocări, delicii de care eu nu aveam habar.
O siluetă s-a strecurat plăpândă, rapidă. Nu am recunoscut-o decât în ultimul moment.
În ciuda penumbrei, i-am observat lividitatea neobişnuită a chipului; în locul energiei tonice pe care o degaja de obicei, acum era copleşit de o extremă oboseală. S-a lipit de mine regăsindu-şi familiaritatea de odinioară şi mi-a şoptit:
— Sunt mulţumiţi.
Noura era cea care-mi vorbea, nu Sarai.
— Şi Abram, a precizat. Atât de mult, încât îşi ascunde bucuria pentru a nu mă răni.
Nu am răspuns. A considerat că tăcerea mea însemna că o ascultam cu atenţie, că o invitam să continue.
— Ăsta să fie preţul, Noam?
Vocea îi tremura. De luni de zile nu-mi mai pronunţase numele. Lucru care mă tulbura.
— Ce preţ? am murmurat.
Mi-a prins mâinile, neliniştită. Tulburată cum era, mă
considera refugiul ei, iar eu îi încălzeam încheierile mâinilor în palmele mele.
Şi-a strâns pleoapele şi a inspirat aerul amurgului, cu satisfacţia de a regăsi vechile senzaţii. Apoi s-a aplecat spre degetele mele şi s-a interesat ce-mi păţiseră mijlociul şi inelarul, care de acum nu mai erau lipite unul de altul. I-am povestit despre propunerea Kubabei – să mi le amputez pentru ca Nimrod să nu mă recunoască –, operaţie căreia îi preferasem simpla decupare a fâşiei de piele care le ţinea legate.
— Credeam că ai ars pistele pentru ca Abram să nu descopere legătura voastră de familie.
