rezerve. Prin urmare, i-am dat înapoi aceeaşi dragoste. O

dragoste pură, fără filtrări şi calcule. O dragoste care-nflorea.

Unica mea dragoste care reuşise?

M-am întins şi m-am ghemuit lângă el. Îi mângâiam blana, mă ameţea mirosul lui puţin cam greu, tomnatic. Ce corp să

mai fi atins atât de mult? Cine să fi dormit atâta vreme lângă

mine? Cine să se fi făcut într-o asemenea măsura una cu energia, dar şi cu oboseala mea?

Se destindea, în pofida crizelor de durere. Ce să fi ştiut din ce urma să i se întâmple? Deşi suferea, părea să se disocieze de suferinţă. Ochii lui mă asigurau că supliciul i se limita la

înveliş, căci în suflet îi domnea bucuria. Am dus mâna în faţa botului lui, cum făceam adesea, şi mi-a prins-o între maxilare, cum făcea adesea. Era sărutul lui de câine. Dintr-odată mi-a strâns-o, a lăsat să-i scape un suspin şi asta a fost tot.

Se terminase.

Am rămas mult timp lângă trupul lui mic. Nu mă puteam resemna să-i accept moartea. Încă îmi mai inspira atâta tandreţe. Imposibil ca atâta iubire să dispară…

Când am ajuns în fugă la poarta monumentală, cu cadavrul câinelui în braţe, toată lumea mi-a priceput suferinţa. În peisajul devastat, sub rămăşiţele cetăţii, pe când mii de oameni tocmai muriseră, nimeni nu a considerat că pierderea unui animal nu conta şi nici că imensa durere care mă copleşea ar fi fost ridicolă. Ajutoarele lui Abraham au înaintat, gata să-l ducă

ele pe Roko, la care se uitau cu reculegere. A-l cinsti pe el era totuna cu a mă respecta pe mine.

Impresionată, Noura l-a strâns pe Abraham de încheietura mâinii, îndemnându-l să facă ceva. Cu vocea lui frumoasă, acesta mi-a spus, cu liniştitoare autoritate:

— Îi voi săpa groapa pentru tine.

În mod normal, înhumarea era rezervată oamenilor, însă

Roko îşi câştigase statutul de persoană. Abraham a pus mâna pe un hârleţ şi a început să pregătească groapa.

Noura s-a apropiat. Mi-a luat capul şi l-a înclinat spre umărul ei. Câinele rece se afla între pântecele noastre calde.

Roko era copilul nostru, cel pe care mi-l dăruise odinioară.

Copilul nostru mort. Nemaiputându-mă stăpâni, am început să

plâng.

Rana deschidea alte răni. Roko nu vorbise niciodată decât inimii mele şi acum, încă o dată, dădea la o parte baricadele intime: toţi cei care dispăruseră îşi făceau iarăşi apariţia şi îi plângeam din nou. Mina, Tina, Ham… Printre ei străluceau chipurile luminoase, al Elenei şi al lui Barak, mama şi unchiul meu. S-o fi bănuit Noura? M-a îmbrăţişat.

Ajutoarele lui Abraham s-au întors. Numai Kubaba nu ne scăpa din ochi, nici pe Noura, nici pe câine şi nici pe mine; însă în privirea ei erau atâta dragoste şi atâtea amintiri, încât nu m-a deranjat.

*

Asupra fiecărei creaţii omeneşti planează umbra distrugerii.

Babelul nu se temea de nimic. Sub soarele arzător, atinsese întunericul.

— Să-l lăsăm aşa, a zis Kubaba. Fie ca Babelul ajuns fărâme să facă să le treacă tot cheful celor care doresc să-l imite. Va dovedi astfel că aroganţa se întoarce împotriva arogantului. Va povesti cum, dacă se urcă în exces, se cade teribil. Să facem din el o ruină grăitoare.

Abraham a aprobat-o. Eram adunaţi pe o colină, la distanţă

de cetatea devastată, gata de drum. În săptămâna aceea, locuitorii din Kish, pe care Nimrod nu avusese timp să-i deporteze, alergaseră pentru a se convinge că duşmanul li se prăbuşise şi pentru a-şi recupera suverana.

Kubaba purta o hlamidă şi se ridica, minusculă, dintre cei patru efebi care o protejau cu umbrele. Nici urâţenia, nici vârsta nu-i diminuaseră cochetăria, din contră: sporise numărul de bijuterii, de broderii, de pietre preţioase încrustate, în aşa fel încât să devieze atenţia de la nuanţa verzuie a ridurilor ei.

Cât despre Abraham şi ajutoarele lui, care pierduseră pe mulţi dintre ai lor şi o parte din turme, şi-au adunat supravieţuitorii şi, mai uniţi decât oricând, s-au decis să pornească din nou la drum.

Kubaba o ţinea pe-ai ei în faţa lui Abraham:

— Dragule, o să-mi pun nişte soldaţi aici, pentru ca vestigiile astea să nu fie niciodată deranjate. Mai bine câţiva meşteşugari. Dacă grămada asta de resturi nu e întreţinută, se va şterge de pe faţa pământului. Ruinele bine lustruite vor

împiedica uitarea83.

Abraham tolera orice din partea Kubabei, inclusiv să-i

spună „dragule“, căci aprecia integrul ei devotament. De la sejurul în închisoare, nu încetau disputele, dar se respectau.

Fiecare vedea în dispariţia Babelului o justificare a alegerilor personale. Pentru Kubaba, dovedea că o cetate era mai avantajată practicând justa măsură, prosperând fără a căuta să

se extindă, făcând tot ce trebuia pentru bunăstarea locuitorilor ei. Abraham considera că Babelul dezvăluia perversitatea

urbană84: oamenii nu trebuiau să respingă natura izolându-se în oraşe, ci, mai degrabă, să o ocupe cu respect şi să părăsească

un teritoriu imediat ce-l epuizau. „Vulpile au vizuini şi păsările

cerului cuiburi; dar oamenii nu au unde să-şi plece capul.“85 Şi, mai ales, trebuiau să favorizeze înţelegerea. Pacifist, Abraham nu doar că respingea violenţa, dar refuza orice sistem care ducea la război. Fiecare regat bazat pe bogăţiile lui sfârşea implacabil fie prin a cuceri teritorii, fie prin a trezi invidia altuia. Războiul rezulta din proprietate. Iată de ce nu trebuia să

ai niciodată pământ.

În ziua aceea, discuţia se încinsese între ei. Conducătorul evreu ironiza:

— Sunt atâtea temple în Babel şi nici un zeu, nici o zeiţă

care să reacţioneze! Nu te deranjează asta, Kubaba?

— Deloc! Zeii şi zeiţele nu apreciau templele construite de monstru şi de Gungunum. În orice caz, în ce o priveşte pe Inanna, mi se pare evident: îşi detesta turnul.

A ridicat ochii spre cer.

— S-au pus de acord acolo sus să împiedice oamenii să se cocoaţe în înalt şi să-i egaleze. Modestia, dragule, modestia!

Totul e simplu. Eu, de exemplu, din umilinţă, nu mă tem de nimeni.

A izbucnit în râs. Din simpatie, Abraham a mers până la a schiţa un surâs. Precizând:

— Dumnezeul meu dispreţuieşte bazarul ăsta de temple.