Aparatul se lasă pe pământ. Noam s-a gândit la uimirea care îl paralizase descoperind Babelul ridicat în mijlocul câmpiei fertile. Acum, pelerinul sosea cu avionul, dar surpriza rămânea aceeaşi.
Coborând primul, Noam o ia pe coridorul care duce la vamă. Unde dă de o coadă lungă. Speriat, se întreabă câte minute va trebui să piardă acum, când fiecare secundă
contează pentru a contracara sabotajele plănuite de terorişti. Pe măsură ce aşteptarea se prelungeşte, se enervează, se gândeşte la călătoriile sale din atâtea epoci, când frontierele fie nu existau, fie nu aveau atâtea obstacole; acum, sunt adevărate ziduri imense, pe care trebuie să le treci. Strângându-şi la piept paşaportul fals, e singurul din mulţime care îşi aminteşte că
astfel de documente se folosesc doar de un secol. Înainte, îţi spuneai numele şi de unde vii; dacă apăreau dificultăţi, era suficient să obţii mărturia a doi martori. Nu-ţi pierdeai identitatea, pierzând nişte hârtii! De altfel, nici nu aveai aşa ceva…
Pentru a se calma, examinează încăperea. Aeroportul seamănă cu cel din Beirut. Aceeaşi compartimentare, aceleaşi magazine, aceleaşi mărci. Mai mult decât oricând se călătoreşte prin ideea de lume, nu prin lumea reală. Fiinţa omenească organizează totul, controlează totul, delimitează
totul. Noam se simte mai degrabă prizonierul decât beneficiarul civilizaţiei. Societatea aceasta supraorganizată îl împotmoleşte. Desigur, oamenii sunt încă mai legaţi de opera lor decât le erau străbunii. Totuşi, nu-i strangulează aceste noduri? Bogăţia sărăceşte.
Noam ajunge în sfârşit în faţa vameşului, îl priveşte cum analizează documentul cu mină severă şi se amuză la gândul că-l trage pe sfoară. În fond, ce absurditate! Să dovedeşti că
trăieşti? Respir în faţa ta şi semăn cu fotografia. Ce-ţi închipui că ai să descoperi?
Ofiţerul ridică până la urmă ochii, îi înapoiază paşaportul şi îi urează un sejur plăcut în Dubai.
Noam se duce să îşi ia bagajul. A adus cu el, cu grijă
împachetate, câteva tăbliţe pe care le va supune examinării lui John de Lapidor, negustorul de antichităţi. Uitându-se la trotuarul rulant care scârţâie de atâta folosire, deschide telefonul mobil pe care îl primise de la Hassan. Acesta sună.
Noam răspunde fără întârziere:
— Acum am aterizat, Hassan.
— Cu-atât mai bine! Pe-aici e din ce în ce mai greu. Cum a înţeles că există infiltrări în reţea, şeful a modificat mai multe dintre configuraţiile lui. Stan şi hackerii lui nu-şi fac probleme că o să pătrundă iarăşi, dar au îndoieli că o vor face la timp.
— Şi-atunci?
— Stan propune să recurgem la vărul lui din Suedia. Cel mai bun în piratarea de sisteme.
— Foarte bine.
— Asta însă implică să ne asociem cu acest văr care e în echipa Brittei Thoresen.
— Şi care e problema?
— După mine, nici una. Britta chiar ar putea amorsa bomba mediatică necesară pentru a lupta împotriva acestor activişti şi a dezamorsa atentatele. Chiar dacă cere închiderea centralelor nucleare, nu doreşte nici război civil, nici haos. De fapt, adevăraţii ecologişti se opun survivaliştilor radicali.
— Atunci, daţi-i bătaie!
— Şi tu, Noam. Îţi amintesc că, fără bani, Stan se va opri.
PARTEA A PATRA
TURNUL
1
Sarai prospera.
Pântecul i se rotunjea, dovedind-o prin ţesăturile care-l înveleau. Printr-o mişcare continuă, coacerea îi cucerea trupul, care devenea mai cărnos la umeri, gât, obraji, dăruit cu o nouă
consistenţă, cu un strat delicat de grăsime care face să
înflorească viitoarele mame.
După greţuri, Sarai a ajuns la o foame irezistibilă, întreruptă
de momente de silă, şi a profitat de maternitate pentru a-şi satisface apetitul. Luându-şi dreptul de a mânca mult, a sfârşit prin a se îndopa. Până şi cea mai mică luare în greutate îl încânta pe Abram. Niciodată un bărbat nu a venerat atât de mult o sarcină. În flăcările pupilelor îi distingeam diferite nuanţe, ardoarea îndrăgostitului, mândria soţului, graba tatălui, compasiunea bărbatului, uşurarea conducătorului, gratitudinea credinciosului. Sarai gravidă încarna triumful lui Dumnezeu şi al iubirii: fiecare îşi ţinuse promisiunea. Împlinit, Abram îşi dovedea clipă de clipă recunoştinţa.
Păstorii reacţionau la unison. Mulţumiţi că scăpaseră de războaie ocupând câmpurile necultivate din Kish, ajunseseră la concluzia că norocul conducătorului lor le susţinea siguranţa şi liniştea regăsite.
Numai Agar tânjea, coborâtă de pe piedestal. Bunăvoinţa ei naturală o îndemna să îşi păstreze încrederea, să-i aducă
mândră fiul lui Abram, să îşi considere de nezdruncinat statutul de a doua soţie, dar se lăsa pradă unor comparaţii crude. Dacă Abram urmărise sarcina ei de la depărtare, pe cea a lui Sarai o considera eveniment suprem şi un spectacol minunat. Pasionat de Sarai, faţă de Agar şi Ismael se arăta plin de respect. Fără urmă de răutate, stăpân pe sine, de o perfecţiune uluitoare, nu avea nici gesturi, nici cuvinte deplasate. Ce i-ar fi putut reproşa Agar? Nicidecum ce făcea, mai degrabă ce nu făcea…
Sarai, de cum rămânea fără Abram, alerga în Palatul Parfumurilor. O insolită prietenie se legase între ea şi regină, un ataşament despre care nimeni nu ştia nici de unde venise şi nici unde avea să ajungă. Într-o zi mi s-a spus că regina îi trimisese doi dintre vindecătorii ei. M-am mirat, ştiind prea puţina consideraţie pe care o avea pentru aceştia. Când ne-am întâlnit, i-am propus lui Sarai serviciile mele.
— Nu, nu! mi-a strigat. Dacă voi avea probleme, tu eşti ultimul pe care l-aş chema.
— Poftim?
— Respectă-mi pudoarea, Noam. Cum şi eu o respect pe a ta. Ar fi scabros să ne transformăm chiar atât relaţia.
— Doar nu te-ncrezi în şarlatanii ăştia din Kish.
— Nu sunt bolnavă, sunt însărcinată.
