— Domnul de Lapidor examinează tabletele la subsol împreună cu epigrafiştii săi, îi explică. Vi se vor alătura imediat. Dacă doriţi, vă puteţi servi cu o băutură din bar. Pe

curând.

Noam conchide că are mult de aşteptat.

Pentru a-şi mai trece timpul, parcurge din priviri rafturile cu cărţi, merge la întâmplare către un colţ cu vitrine în care sunt expuse nişte antichităţi şi le priveşte fără a le da cine ştie ce atenţie. Ca să aibă conştiinţa împăcată, îi trimite un mesaj lui Hassan pentru a-l înştiinţa că întâlnirea se apropie. Ceea ce fără îndoială îi va motiva pe Stan şi echipa lui care, îngrijoraţi, aşteaptă sosirea banilor promişi.

Într-o vitrină joasă, dispusă de-a lungul peretelui, Noam zăreşte tablete mesopotamiene. Privirea îi trece peste ele, citeşte câteva semne la întâmplare, amuzat, detaşat, când una dintre ele îi atrage atenţia. Se lasă la nivelul vitrinei, îşi apropie capul de sticlă şi descifrează bucata de argilă. Dintr-odată, de pe un mal pe celălalt al timpului, un scrib i se adresează:

„Naram-Sin, prietene, dacă ţi s-ar întâmpla vreo nenorocire, aş plânge zi şi noapte. Fiindcă eşti şi ziua, şi noaptea mea.

Întâlnirea noastră mi-a schimbat viaţa. Nu rămân legat decât de ce am cunoscut alături de tine, codrii de cedri, cărările care duceau la Babel, fluviile din care am luat apă, pensiunea modestă în care stăteai, cămăruţa în care te-am privit dormind.

Mi-e drag Mael, copilul fragil pe care l-ai salvat, îl consider ca fiind al tău şi uneori ca al nostru. Când o vei fi regăsit-o în sfârşit şi pe ea, o voi aprecia şi pe Noura, fiindcă îţi va aduce fericirea. Deseori ai încercat să-mi smulgi secretele. Unele ţi le-am dezvăluit, dar l-am păstrat pe cel mai preţios: te iubesc.

Te iubesc, Naram-Sin, îţi iubesc mâinile când îmi îngrijesc picioarele, îţi iubesc privirea când îmi scrutezi tăcerea, îţi iubesc râsul când ţi-l provoc. Te iubesc bărbos ori spân, curat sau murdar, energic sau obosit. Te iubesc cu toate iubirile, cu iubire de mamă, de tată, de frate, de prieten, de îndrăgostit. De ce nu ţi-am spus-o? Mai bine să ţi-o dovedesc. Veghez asupra ta. Te protejez. Aş fi în stare să mor pentru ca tu să trăieşti, ceea ce nu doresc, dar, dacă plec înaintea ta, ia-mi numele şi

imaginea în memoria ta, fă-mă să exist în cel mai adânc loc din tine, păstrează-mă pentru totdeauna în tine. Şi mai ales gândeşte-te la mine fără tristeţe, cu bucurie. Zâmbeşte. Habar n-am dacă roşesc cadavrele, nu cred s-o facă; totuşi ştiu că, fie şi sub pământ, mă voi împurpura de mândrie în seara în care vei povesti oamenilor măreaţa prietenie dintre Gawan şi Naram-Sin. Tăbliţa pe care o vei scrie ne va reuni pentru totdeauna şi va alcătui cel mai frumos dintre morminte.“

Noam se dă înapoi sufocat, se sprijină de perete şi se lasă să

alunece pe podea. Magicianul îi vorbeşte de la mai mult de cinci milenii distanţă. Gawan apare cu vorbele sale, volubil şi cochet, seducător, prompt, ardent, pudic. Gawan, al cărui corp gol şi umilit şi-l aminteşte, torturat, şi executat în locul lui…

Noam îi înţelege în sfârşit misteriosul sacrificiu.

Ochii îl ustură, lacrimile îi învăluie. Nu-l va asculta pe Gawan, va plânge… Forţa pasiunii lui Gawan pentru el îl pătrunde, se lasă învăluit de ea până la tremur, sufocare, urlet.

Îşi acceptă violenţa emoţiei, va fi felul lui de a-l îmbrăţişa pe Gawan, de a-l primi în inima, în sufletul, în carnea lui.

Suspină. Delicateţea Magicianului… S-a purtat oare corect cu el? I-a înapoiat cât de puţin din această afecţiune? Nu meritase sacrificiul. Dintr-odată, îl izbeşte o realitate evidentă: Mael înţelesese totul. Citind Epopeea lui Ghilgameş câteva sute de ani după ce Mael o inventase, chiar dacă interveniseră

şi alţii în parcursul ei, Noam fusese tulburat de legăturile dintre Ghilgameş şi Enkidu, prietenii de nedespărţit. Fie Gawan îi mărturisise ceva lui Mael, fie băiatul subtil îi ghicise sentimentele.

Sună telefonul. Noam îşi şterge lacrimile, îşi potoleşte respiraţia şi răspunde.

— Merge? întreabă Hassan.

— John de Lapidor analizează tabletele.

— Aici lucrurile se mişcă. Vărul lui Stan pare a discerne mai bine potenţialul exploziv al situaţiei. Nu reduce povestea

la o chestiune de dolari, chiar dacă nu rupe înţelegerea făcută

de Stan. Te roagă să informezi celula de la Stockholm despre ce ai aflat.

— De acord. Dă-mi-l la telefon.

— De fapt, se va mulţumi să asculte conversaţia care va avea loc direct cu Britta Thoresen şi cu mama ei.

— Perfect!

— Te sun din nou imediat ce stabilim legătura video.

Noam se străduie să rămână stăpân pe situaţie. Apariţia lui Gawan de peste vremuri, pentru a-i declara imensa lui tandreţe, îl răvăşise, dar nu se poate lăsa acum pradă durerii.

Teroriştii nu renunţă, căci au sufletul prea uscat pentru a fi sensibili la lacrimi.

Telefonul vibrează, şi ecranul se aprinde.

— Te pun în legătură cu Britta şi cu mama ei, şopteşte Hassan.

Convorbirea trezeşte curiozitatea ascuţită a lui Noam. Unii detractori ai Brittei pretind că este manipulată de propria mamă, o intelectuală care nu se arată niciodată, dotată cu tot atâta tărie de caracter câtă inteligenţă. Şi dau asigurări că ar face mai mult decât doar să îşi susţină fiica: o dirijează, o împinge de la spate, ba chiar se foloseşte de ea.

După câteva secunde de pixeli, imaginea se stabilizează.

Apare figura angelică a Brittei. În spatele ei, în picioare, stă o femeie.

Noam îşi spune că imaginaţia îi joacă feste crude. Clipeşte, încearcă să îşi potolească respiraţia. Nu, nu se înşală.

Imposibil.

Mama Brittei se aplecă spre ecran. Chipul îi umple cadrul.

Emoţia îi luminează puţin câte puţin trăsăturile.

— Bună ziua, Noam. Mă bucur să te revăd.

Şi Noura îi surâde tandru lui Noam.

Mulţumiri

Îi mulţumesc lui Grégory Chambon, istoric al Orientului Apropiat antic, pentru citirea atentă a romanului şi pentru sugestiile sale. Îi mulţumesc în egală măsură lui Richard Ducousset pentru susţinerea neabătută de ani şi ani şi, mai ales, în această aventură literară.

Nota editorului francez

Străbătând secolele lansează o provocare extraordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca şi cum Yuval Noah Harari s-ar întâlni cu Alexandre Dumas.

Titanicul proiect îl frământă de treizeci de ani pe Eric-Emmanuel Schmitt, iar această aspiraţie a sfârşit prin a-şi croi drum către viaţă. La umbra celorlalte texte ale sale (romane, nuvele, teatru, eseuri), autorul a lucrat neobosit, adunând informaţii

istorice,

ştiinţifice,

religioase,

medicale,

sociologice, filozofice, tehnice, lăsându-şi în acelaşi timp imaginaţia să modeleze personaje puternice, emoţionante, de neuitat, de care te îndrăgosteşti şi cu care te identifici.