Sarai m-a căutat din ochi pentru a verifica dacă eram martor la scenă, aşa că i-am strigat:
— Şi-a doua veste bună?
A tras adânc aer în piept, a luat ambele mâini ale lui Abram şi i le-a pus pe pântecul ei:
— Sunt însărcinată.
60. Biblia ne-o prezintă pe Agar ca fiind „slujnica egipteană a lui Sarai“. Văd în asta o interpretare a scriitorilor evrei care, două mii de ani mai târziu, povesteau trecutul cu ochii prezentului. Întrucât, pe vremea lor, oraşele mesopotamiene îşi începuseră declinul, dominate progresiv de perşi, greci şi parţi, puternica şi marea cetate exotică, situată spre est şi sud, era asimilată cu Egiptul. Iată ce, după părerea mea, motivează calificarea drept „egipteană“ a acestei Agar, ajunsă în tribul de păstori.
Progresiva dispariţie a Mesopotamiei, această civilizaţie fără nume, a început foarte devreme în antichitate. Evreilor şi grecilor, când le venea greu să numească
un necunoscut venit din alte părţi, îi ziceau „egiptean“. Egiptean era străinul. Nu-i împrumuţi cu bani decât pe cei bogaţi, aşa că Egiptul a ajuns un adăpost al ignoranţei.
61. Biblia relatează în felul ei modul în care s-a alcătuit trioul Abram, Sarai şi Agar. M-a amuzat foarte tare să descopăr mult mai târziu, în Statele Unite, că
mormonii se bazează pe acest episod pentru a-şi justifica poligamia. La New York, în 1830, această nouă biserică creştină propunea credincioşilor ei, „sfinţi ai ultimelor zile“, mariajul plural, care restabilea o practică biblică: multiplicarea nevestelor, dorită de Dumnezeu pentru a-şi spori poporul. Această practică a ţinut până în 1890. Totuşi, o mişcare derivată din mormonism o menţine şi în ziua de azi, în Biserica fundamentalistă a lui Isus Christos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, ai cărei conducători au fiecare câte şaptezeci şi cinci de soţii. Cât de departe sunt de severul şi rigurosul Abram!
Biblia oferă o serie de poligami odată cu Iacov ori Solomon, dar Abram a fost cel dintâi. În paralel prezintă şi monogami măreţi ca Isaac sau Moise. Menţionarea acestor două forme a provocat practici diferite în cadrul iudaismului, chiar dacă
evreii, cu timpul, au optat mai degrabă pentru obiceiul de a se căsători cu o singură
femeie. Interdicţia poligamiei a fost hotărâtă în secolul al XI-lea pentru evreii aşkenazi, şi în secolul XX pentru evreii sefarzi.
62. În ziua de azi, maladia se cheamă „paraplegia mieilor“ şi este tratată la fel –
lapte de vacă şi bicarbonat de sodiu. Cum găsisem leacul? Utilizasem metoda analogică a lui Tibor: dacă nişte fiinţe sunt lipsite de putere, atunci trebuie să li se insufle cea a fiinţelor colosale. Disproporţia dintre vacile enorme şi mieii minusculi m-a incitat să le dau acestora din urmă alimentele – sare şi lapte – puternicelor rumegătoare.
63. Dumnezeul lui Abram nu era un Dumnezeu unic. Nu încă… Abram se arăta mai degrabă henoteist decât monoteist, având un cult preferenţial. Pentru el, Dumnezeul lui deţinea o supremaţie incontestabilă, dar nu-i excludea pe ceilalţi. De altfel, purta un nume, lucru ce ţine de o gândire politeistă. Yahu, Yaho, Yahva, Yahve al lui însemna „cel care suflă“, care aduce vântul, o divinitate a stepelor şi solurilor aride. Ideea unui singur Dumnezeu nici nu-i dădea prin cap şi nici nu-l obseda pe Abram. În schimb, ca precursor al religiei evreieşti, condamna la mesopotamieni rolul imaginilor, al icoanelor, ba chiar al templelor.
A trebuit să fie aşteptat secolul VI înainte de Christos, după care a fost deportată
elita evreiască a Ierusalimului şi Iudeei în Babilon, pentru a se afirma limpede această teologie. În faţa multiplelor idolatrii pe care le oferea cetatea lui Nabucodonosor al II-lea, evreii şi-au elaborat şi proclamat monoteismul: „Iahve este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ şi nu este alt Dumnezeu afară de el.“
Biblia lasă impresia că Abram gândea deja pe vremea lui la fel ca aceia care i-au povestit destinul două milenii mai târziu, de parcă originea eventuală a ceva s-ar confunda cu rezultanta sa. Scriitorii biblici relatează o poveste fără a le păsa de istoricitatea ei. Tot aşa cum există lecturi deformatoare, există şi scriituri deformatoare.
Intermezzo
În jurul lui, norii. În faţa lui, paginile înnegrite.
Noam scrie în timpul zborului. Inundat de lumină, clipind, are impresia că stiloul notează cuvintele direct pe azur, că
frazele înfăşoară-n panglici universul. Graţie poveştii, trecutul dă culoare prezentului.
La începutul călătoriei, cu obrazul lipit de hublou, Noam a admirat creşterea vitezei în timp ce avionul înghiţea pista, a simţit smulgerea de la sol, a observat subţierea bruscă a drumurilor şi clădirilor, a sesizat forţa vibrantă care ridica spre firmamentul liber carlinga, apoi a fremătat la intrarea în plafonul alb.
Cât pot dezamăgi norii când îi atingi! Asemenea zăpezii, la cel mai mic contact, îşi pierd orice consistenţă… Noam nu mai discerne decât o multitudine de stropi, o ploaie opacă. A trebuit să aştepte să ajungă deasupra lor pentru ca norii să îşi recâştige seducţia: mângâiaţi de soare, puri, catifelaţi, se umflau în pene, se întreceau în moliciune, îşi scoteau la iveală
formele grăsulii. Prea târziu! Nu-l mai păcălesc ei pe Noam, care de acum ştie că norii sunt în egală măsură o creaţie a imaginaţiei şi a naturii. Mintea le dăruie o graţie, o onctuozitate, o suavitate care le lipseşte. Nu ar trebui iubiţi decât de la depărtare – ceea ce Noam şi face de mii şi mii de ani.
Să penetrezi zenitul, să te tutuieşti cu norii… planul lui Nimrod s-a realizat. Aeronautica duce mai departe Turnul Babel. Avioanele îi frecventează spaţiul. Dintr-odată, nu doar că s-a apropiat cerul, dar a şi coborât: divinul a devenit material, iar zeii au fost evacuaţi.
Mereu mai sus? Ambiţia se încăpăţânează. Babelul se deplasează şi nu capitulează… Astronautica îi continuă
aspiraţiile, respinge imposibilul, trimite rachete pe Lună, pe Marte, până la marginile galaxiei. Puterile spaţiale duc mai
departe destinul lui Nimrod. Orizonul zărit de oameni nu este decât următorul lor ţărm.
Lăsat cu totul în fotoliu, liniştit în aparenţă, Noam are senzaţia că în el se rupe ceva: dacă raţiunea îi apreciază acest mod rapid de transport, instinctul îi e răvăşit de spaimă. Îl înnebuneşte ideea că umblă fără ţintă prin văzduh, că se sprijină pe neantul ineficient în caz de pericol. În adâncul lui cel mai tainic, nişte saboţi se cramponează de pământ.
Prea multe gânduri dau buzna unele peste altele. E inutil să
continue textul. Pune la loc manuscrisul.
Pe ecranul din faţa locului său a selecţionat un documentar consacrat Brittei Thoresen, tânăra suedeză ecologistă care terorizează puterile lumii, denunţând rănile planetei, extincţia speciilor de animale, degradarea florei. Fascinat de acest chip copilăros, pe cât de inocent, pe atât de hotărât, se miră să
regăsească în adolescentă propriile lui nelinişti, ale lui, care a trecut prin vremuri, care a asistat la ascensiunea omului, la modul în care acesta a cucerit globul, la imperialismul lui, la lipsa lui de măsură, la aroganţa bazată pe progres tehnologic şi ştiinţific.
— Doamnelor şi domnilor, începem aterizarea. Vă rugăm să
vă opriţi tabletele şi să vă legaţi centurile de siguranţă.
Noam îşi lipeşte fruntea de hublou. Norii au dispărut. O
atmosferă mohorâtă deasupra unui pământ jupuit. Astrul domnitor a devorat totul.
Noam a trecut cândva şi prin această regiune. Spre deosebire de Mesopotamia, care s-a uscat după era înfloritoare în care inventase civilizaţia urbană, zonele acestea inospitaliere nu s-au schimbat. Viaţa a fost mereu dură aici, timidă, contrariată. Locuitorii trec deseori prin foamete şi de multe ori se mulţumesc cu un regim frugal: curmale, lapte de cămilă, lăcuste. Dubai, destinaţia avionului, se limitase mult timp la câteva colibe apoi, din secolul al XVIII-lea, la un golf cu câteva locuinţe ocupate de pescuitorii de perle.
Când şi-a făcut apariţia un megalopolis prodigios, emoţia l-a cuprins pe Noam. Mărginite de nisipuri, se profilau cartiere elegante, blocuri azvârlindu-se către eter, turnuri luându-l viguros cu asalt, amintind de flăcări, de vele, de aripi, de păsări. Mai mult decât un oraş, Dubaiul e un gest, cel al geniului. Arhitecţii lui au depăşit utilul şi au ajuns la frumuseţe. Oraşul se ridică precum o fantasmagorie de care ascultă betonul, sticla, oţelul.
