sigiliul-cilindru a fost înlocuit de pecete.

79. Cred că în Ţara Apelor Blânde a început torticolisul mistic. Capul se ridica pentru a întrevedea zeii. Pe vremea strămoşilor mei, divinităţile, spiritele, sufletele, demonii se pitulau peste tot. În Mesopotamia, zeii locuiau în cer, nu printre noi. Din acel moment, oamenii îşi rupeau gâturile pentru a-i scruta, întreba, asculta.

Atmosfera pură, stelele apropiate şi clare ne schimbau comportamentul într-unul de bipede fără pene. Astfel, se povestea că Messilim căzuse de mai multe ori într-un puţ, fiindcă mergea cu privirea lipită de firmament.

Din vremea Babelului şi pentru totdeauna, cerul s-a transformat în Cer, regat al zeilor. Crisparea cefei a marcat despărţirea de animism: din orizontală, credinţa a devenit verticală. După care coloanele şi turnurile gândite pentru întâlnirea cu divinul, cărora li s-au adăugat în decursul veacurilor bisericile, catedralele, clopotniţele, minaretele, au accentuat acest torticolis mistic.

80. Istoria se repetă. Câteva milenii mai târziu, în Franţa, mă aflam lângă o femeie planturoasă, vioaie, delicioasă, cu conversaţie picantă, în timpul unei recepţii date la castelul din Grignan. Efluviile care urcau din câmpurile de lavandă

din jur trebuie să mărturisesc că mă cam ameţeau, pe când interlocutoarea mea chiar se îmbăta bând un vin local înveselitor. Femeia mi-a spus o poveste care mi-a aminti bizar de Babel. „Regele a sosit joi seara la Chantilly, la prinţul de Condé. S-a supat, dar de pe câteva mese lipsea friptura. A fost chemat bucătarul, un om de mare talent. Acesta a zis de mai multe ori: «Mi-am pierdut onoarea. Este un afront pe care nu-l voi suporta. Mi se-nvârte capul, n-am mai dormit de douăsprezece nopţi.» Hrănise pe toată lumea, dar friptura care lipsise, nu de la masa regelui, ci de la cea de-a douăzeci şi cincea masă, îi revenea tot timpul în minte. La patru dimineaţa, bucătarul s-a răstit la un furnizor care îi adusese doar două încărcături de peşte prins în timpul mareei, întrebându-l: «- Asta-i tot? – Da, domnule.», a răspuns băiatul, fără să ştie că bucătarul trimisese comanda în toate porturile şi aştepta de ceva vreme. Numai că restul de furnizori nu mai apăreau. Simţea că-i ia foc capul.

«Nu voi supravieţui acestui afront.» A urcat în camera lui, şi-a sprijinit sabia de uşă

şi şi-a înfipt-o în inimă, dar abia din cea de-a treia încercare, căci primele două nu au fost mortale, a căzut fără viaţă. Peştele prins în timpul mareei a sosit când el îşi dădea duhul.“ Ca să-mi închei amintirea, trebuie să precizez că regele era Ludovic al XIV-lea, bucătarul, Vatel şi povestitoarea, marchiza de Sévigné, ale cărei epistole încă mai delectează cititorii şi după mai multe secole de la scrierea lor.

81. Mesopotamienii vedeau lucrurile invers decât în epoca modernă, nevalorizându-şi invenţiile ori progresul. Imediat ce îşi făcea apariţia o nouă

tehnică, o atribuiau iniţiativei unui zeu care le-ar fi dăruit-o, cum s-a întâmplat cu scrisul. Nu cumva această tendinţă de a explica totul prin intervenţia divinităţii le-a permis să se ancoreze în ea, să alunge angoasa celor care se îndepărtau de cunoscut şi înaintau către necunoscut? Fiindcă îşi pierduseră rădăcinile în pământ, zăreau altele în cer. Îşi legitimau modul de existenţă alături de divin. Deşi inovau constant, negau mişcarea care le făcea posibile inovaţiile, promovând ideea unui timp rotund, imobil.

Invers, modernii pun înainte progresul. Avansul ştiinţific, beţia tehnologică şi mai ales sistemul capitalist cu ale sale consecinţe consumeriste fac popoarele să

iubească frenetic noul. Noutatea devine calitatea mărfurilor.

Cât am trecut prin vremuri, am întâlnit trei modalităţi de a concepe condiţia umană: vârsta arhaică, văzând omul ca o creaţie a naturii, vârsta religioasă, văzând omul ca o creaţie a lui Dumnezeu, vârsta antropocentrică, văzând omul ca o creaţie a omului. Fie şi numai din enunţarea acestei succesiuni, mi-e greu să cred cu naivitate în progres…

82. Unul dintre motivele de a-mi scrie amintirile mesopotamiene constă în uitarea anumitor fapte. De trei milenii, miriade de cărţi s-au referit la Babel, dar numai una a păstrat un element esenţial: prezenţa lui Abraham şi a celor douăsprezece ajutoare ale sale. Prin anul 70 al erei noastre, un autor, Pseudo-Philon din Alexandria, a tradus în latină o cronică evreiască, apropiată de gnoza elaborată

la Qumran, în care se relatează cum patriarhul şi cei doisprezece au refuzat să

lucreze pe şantierul Turnului Babel, şi atunci contramaiştrii i-au condamnat la arderea pe rug. Dumnezeu i-a salvat făcând să sară în aer cuptoarele de cărămizi, ceea ce, aprinzând rezervele de bitum, a declanşat un incendiu teribil şi a dărâmat edificiul. Au pierit optzeci şi trei de mii cinci sute de persoane. Fireşte, Pseudo-Philon din Alexandria înflorea realitatea, mai ales când oferea precizări – bilanţul morţilor, de pildă –, dar avea meritul de a aminti conflictul dintre Nimrod şi Abraham.

83. De-a lungul istoriei, am tot dat de grija pentru asigurarea viitorului trecutului, pentru păstrarea urmelor violenţelor trecute pentru a evita violenţele ce-ar fi putut veni. În loc să le desfiinţeze ori să le reconstruiască, oamenii preferă

uneori să întreţină ruinele. După bătălia de la Plateea, dintre greci şi perşi, din anul 479 î.Ch., grecii au hotărât să nu repare templele jefuite de perşi. În secolul XX, francezii nu au reconstruit satul Ouradour-sur-Glane, care fusese ars de germanii care masacraseră locuitorii. În 1945, comunitatea internaţională a decretat de asemenea să nu fie ras de pe faţa pământului lagărul de exterminare de la Auschwitz, ci să fie păstrat aşa, sinistru, scandalos, pentru a cultiva flacăra indignării. Or, până şi ruinele îmbătrânesc şi suferă atacul timpului. Câteva milenii mai târziu, când am trecut din nou prin acea regiune din Orient, vântul şi nisipul avuseseră ele grijă de rămăşiţe. Babelul nu mai era decât un nume. Şi m-am simţit mai singur decât oricând…

Forţele naturii dizolvă ambiţiile omeneşti. Inexorabil, ruinele devin vestigii, apoi rămăşiţe, apoi materie. Materialul redevine stăpân asupra formelor pe care am încercat să i le impunem. Şi viaţa merge mai departe… În sânul naturii nu există

ruine, ci doar constantă reînnoire făcută din morţi şi din naşteri. Ciclul nu se opreşte niciodată… Spre deosebire de oameni şi de civilizaţii, ale căror multiple opriri se evaporă, natura deţine eternitatea mişcării.

84. Biblia este o carte scrisă de un mic popor de păstori, îngrozit de dezvoltarea urbanizării, terorizat de primele oraşe din Orientul Mijlociu. În timp ce mesopotamienii inaugurau o nouă concepţie asupra societăţii, stabilindu-se, strângându-se într-un loc anume, masându-se, evreii perpetuau un mod de viaţă

contrar: nomadismul, neposedarea unor teritorii, limitarea activităţii la sarcini elementare. În Biblie, de fiecare dată când apare un oraş, menţionarea acestuia este însoţită de un comentariu peiorativ, ba chiar de conotaţii diabolice: Sodoma, Gomora, Ninive, Babilon, Ierusalim. Totuşi, scriitorii de mai târziu vor lua apărarea unuia dintre ele, Sionul, Noul Ierusalim, care încarna triumful final al ordinii

divine, temă pe care o va dezvolta ulterior un creştin, Sfântul Augustin, sub denumirea „Ierusalimul Ceresc“; dar, este vorba despre o cetate care stă să vină, o cetate ideală, una escatologică.

În ochii păstorilor, oraş însemna separare: ruptura de spaţiul înconjurător prin ziduri; ruptura de cursul anotimpurilor într-un labirint mineral; ruptura de natură

prin edificarea unei lumi artificiale; ruperea de restul omenirii prin elaborarea unei identităţi în interiorul incintei. Pentru ei, chiar dacă oraşul aduna laolaltă indivizii, împrăştia spiritele. În Babel, un grup îşi inventase un buric şi se uita la el. Păstorii, recunoscând Babelul drept creaţie omenească, vedeau în el totodată o de-creaţie în raport cu Dumnezeu. Această luare a puterii asupra lumii de către oameni nu se apropia de divin, ci îl sfida, dacă nu cumva îl înlocuia.

Scrisă la finalul civilizaţiei mesopotamiene, Biblia nu elabora o nouă ideologie, ci visa la vremurile străbunilor, preferându-i pe cei din vechime modernilor. Fireşte, păstorii nu mai erau vânători-culegători şi nu mai credeau în spirite, suflete, nimfe, divinităţi, totuşi păstrau gustul pentru o viaţă simplă, în armonie cu întreg cosmosul.

85. Mare mi-a fost mirarea să constat călătoria pe care a făcut-o această frază, auzind-o din gura lui Isus! (Luca 9, 58)

86. Trei monoteisme se reclamă de la Abraham: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Ecumenicii, aceia care aspiră la fraternizarea dintre aceste trei spiritualităţi, amintesc cu plăcere de „religiile abrahamice“. Unii musulmani însă

consideră că numai islamul este fidel religiei lui Abraham, ducând-o mai departe în puritatea ei, pe când evreii şi creştinii ar fi pervertit-o. Ceea ce poate că este adevărat… Pentru ei, islamul constituie prima dintre religii – cea a patriarhului Abraham – şi cea din urmă. Pe scurt, dacă, după unii, Abraham reprezintă un măr al concordiei, tinde de asemenea să fie şi unul al discordiei.

Epilog

Noam părăseşte hotelul în care Hassan i-a rezervat o cameră

şi urcă în limuzina căreia personalul hotelier i-a încărcat portbagajul.

Silenţios, suplu, vehiculul o ia pe drumul cu asfalt roz, mărginit de palmieri lucitori şi magnolii cu flori mari, de o albeaţă de porţelan. Noam are un sentiment de irealitate: pe când un pericol grav ameninţă lumea, iar integriştii se pregătesc să saboteze centrale nucleare, comedia luxului îşi continuă parada, indiferentă, imperturbabilă.

Să fie pentru că şi-a convocat amintirile din Mesopotamia?

Totul aici evocă orgolioasa cetate a lui Nimrod. Dubaiul a ridicat şaptezeci de zgârie-nori care trec de două sute de metri, printre care uriaşul Burj Khalifa, care culminează cu cei opt sute douăzeci şi opt de metri ai lui: Babelul! Pe acest şantier permanent, muncitori veniţi din Pakistan sau din India lucrează la temperaturi de circa cincizeci de grade, în condiţii atât de dure, încât apare o sinucidere la fiecare patru zile: Babelul! Limbile se ciocnesc între ele, într-un talmeş-balmeş, chiar dacă araba şi o engleză rudimentară, colorată de o mie de accente, pătrund prin vacarm: Babelul! Respingând deşertul la periferie, sfidând climatul arid, revărsând un aer proaspăt, se construiesc arhipelaguri artificiale cu nisip dragat din Golful Persic, se elaborează un gigantic ansamblu rezidenţial la mal de mare, în jurul unui canal colosal: Babelul! Centre comerciale, aceste lăcaşe de cult contemporane rivalizează în splendoare opulentă: Babelul! Mai sus, mai bogat, mai mare…

Orice record duce la anularea lui, măsura devine cu asupra de măsură, excesul etalon: Babelul!

Până şi aromele au fost domesticite. În hotelul somptuos, Noam a adulmecat un parfum de santal care l-a intrigat: de obicei, un efluviu izvorăşte dintr-un punct anume, se răspândeşte, şi apoi îşi pierde vigoarea; Noam nu i-a putut identifica sursa, într-atât era de plutitor, de învăluitor, de

omogen, impunând o atmosferă voluptuoasă.

Maşina s-a oprit în faţa unui portic monumental, cu motive întreţesute, inspirat de masharabiya. Şoferul ia valiza în care sunt tabletele de argilă şi-l conduce pe Noam de-a lungul unei galerii comerciale cu acoperiş din sticlă. O vegetaţie luxuriantă, alcătuită din flori de pe diferite continente, împodobeşte aleea din marmură.

Litere aurite pe o vitrină opacă, sclipitoare ca agata neagră, anunţă vizuina anticarului: „John de Lapidor, Fine Art, Jewelry, Watches“. Noam îl urmează pe şoferul care trece printr-o uşă rotativă, un sas de siguranţă, înainte de a intra în magazin.

Magazin? Mai degrabă o expoziţie rafinată, aplicând cele mai bune reguli ale muzeografiei. De pe pereţii în culori întunecate se detaşează diferite obiecte, sculpturi sau tablouri, cărora proiectoare ascunse le conferă o densitate tulburătoare.

Asistenta lui John de Lapidor îl întâmpină pe Noam. Ca turnată într-o rochie de mătase de culoarea smaraldului, roşcata sclipitoare participă la punerea în scenă: mai mult se ondulează decât merge, mai mult cântă decât vorbeşte, mai mult produce bună dispoziţie decât comunică. Vrăjit, Noam o urmează printr-un labirint de pereţi de care sunt agăţate opere ale maeştrilor.

În spaţiul consacrat şcolii flamande, se opreşte puţin. Nişte pânze reprezintă Turnul Babel. Nu au cine ştie ce legătură cu ceea ce fusese, pictorii rămăseseră departe de realitate, căci şi-l imaginaseră pornind de la realizările arhitecţilor Renaşterii, rotund, încercuit de galerii şi scări spiralate. Cât despre mesajul care se desprindea, acesta era transparent: răzbunarea lui Dumnezeu pedepsea necredincioşii. Noam rânjeşte. Ce naivitate! Turnul se prăbuşise de la sine, Dumnezeu nu-l atinsese. Insuficienţei tehnicii omeneşti, autorii Bibliei, poeţii, artiştii îi preferaseră intervenţia divină. Până la urmă, denunţând totuşi vanitatea lui Nimrod, reproduceau scuzându-l, dacă nu chiar disculpându-l pe responsabilul direct al

distrugerii. Or acesta este omul, numai omul care a ridicat, şi apoi a năruit Turnul.

O altă naivitate a acestor reprezentări îl frapează pe Noam: se referă la Babel ca la un sfârşit. Totuşi Babelul constituia un început. Turnul s-a prăbuşit, dorinţa de Turn, nu. Odată cu el răsar orgoliul nemăsurat, excesul, umflarea-n pene. Ridicându-se deasupra naturii, ignorându-şi locul în univers, considerându-se superior a tot şi a toate, omul depăşeşte o limită; creează oraşe, inventează scrisul, ştiinţele, ierarhiile sociale şi, în pofida înfrângerilor sau impasurilor, nu se întoarce niciodată. Babelul nu s-a terminat odată cu Babelul, Babelul nu a încetat niciodată să zgârie cerul, Babelul renaşte şi se transformă perpetuu. Eşecul merge umăr la umăr cu ambiţia, nu o întrerupe. Din depăşire-n depăşire, nebuneasca aventură continuă. Viitorul rămâne un şantier deschis.

Pentru Noam, care avea propria versiune despre Babel, nu era o demolare, ci mai degrabă o neîmplinire. Omenirea evoluează imprecis, e-n continuă mişcare, fără a ajunge undeva anume, împinsă de competiţie, orgoliu, geniu, megalomanie, refuzul propriilor limite. Babelul neterminat nici că va fi vreodată terminat şi se va hrăni din propria dorinţă, fără a ajunge vreodată la bucurie.

Noam se cutremură. Îi revine iar şi iar în minte iminenţa catastrofei. Activiştii hotărâţi să pulverizeze această lume nu vor călăuzi nici ei oamenii către bucurie, ci către dispariţie.

Iată singurul lucru definitiv cu putinţă pentru orizontul omenesc.

— Sunteţi de acord să-l aşteptaţi pe domnul de Lapidor în biroul lui?

Flamboaianta sirenă îl invită pe o canapea îmbrăcată în piele.