— Nu mă confunda cu Agar. Nu mă voi dezveli. N-o să mă
umflu-n pene, cu ţâţele goale, să le vadă toţi.
M-am retras imediat.
— Şi eu? Nu sunt eu soţul tău? a protestat Abram, rămânând lângă pat.
— Tocmai de-aia! Aşteaptă să-ţi redevin soţie! Deocamdată, corpul meu este cel al unei mame, şi sânul meu este tot al unei mame. Trebuie să ai răbdare câteva luni.
— Bine, prinţesa mea.
Şi a cedat şi el. Trecând prin anticamere şi vestibuluri, am constatat că servitorii erau ţinuţi afară. Nimeni nu ar fi îndrăznit să încalce voinţa unor personalităţi atât de puternice precum Sarai şi Kubaba.
Abram nu a stat prea mult bosumflat. Peste o săptămână, cum Sarai nu avea destul lapte, a trebuit să se recurgă la doici, una din Kish, dintre servitoarele Kubabei, o a doua aleasă din rândul poporului nomad. Ciudat lucru, în pofida orgolioasei sale voinţe de a reuşi totul, Sarai a suferit prea puţin din cauza acestui neajuns. Ba chiar părea să se bucure şi şi-a consacrat eforturile revenirii la zvelteţea iniţială. Dacă nu aş fi ştiut cât de mult îşi dorise un copil, aş fi crezut că maternităţii îi prefera cochetăria.
Sosirea lui Isaac m-a tulburat atât de tare, încât am considerat înţelept să mă distanţez. Mă consideram vinovat faţă de Sarai şi de Abram, ca un om care nu reuşeşte să se achite de o datorie: ar fi trebuit să manifest empatie, dar nu reuşeam. Încă o dată împărtăşeam soarta bietei Agar care,
zguduită, îndura o stare de rău confuz, cerşind în permanenţă o umbră de interes pentru ea sau pentru fiul ei. Degeaba! Sarai o pulverizase pe cea de-a doua soţie, Isaac îl făcuse pe Ismael invizibil. Sufletul generos al lui Agar nu observa amploarea căderii în dizgraţie; convinsă că făcuse ceva greşit, încerca să
stea de vorbă spre a se căi şi a primi iertarea. Din păcate, nu era în stare să îşi formuleze haosul, căci avea mai multă inimă
decât cuvinte, iar Abram continua să o neglijeze.
Conştient că starea mea nu era mai de invidiat decât a ei, m-am dus până în Babel. Cum Nimrod plecase să cucerească
cetatea Ur după sclavii de care avea nevoie, am pornit fără a mă mai bărbieri.
Vântul însă se împotrivea călătoriei. Cât am mers, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să mă dea peste cap, să mă
împiedice, să ridice praful care-mi ardea pleoapele şi-mi înfunda nările, să mă asurzească ziua, să şuiere noaptea, astfel încât, cu tâmplele şi craniul răvăşite, nu am avut nici odihnă, nici răgaz. Până şi soarele înghiţea şi scuipa praful vântului.
În zorii celei de-a treia zile, Babelul a ţâşnit ca din pământ, glorios şi înspăimântător. Vântul a încetat, ca îmblânzit.
Babelul se schimbase. Cândva, avusese armonia diversităţii, un desen legând între ele acoperişurile, scările, cornişele, pereţii, sculpturile, templele; de-acum, se dispersase.
Dezordinea cucerise cartierele intacte, lipsindu-le de bază. O
forţă devoratoare crea o tensiune exacerbată şi nimic nu mai funcţiona: noul turn distrugea ceea ce până atunci se potrivise.
Enorm, zdrobea legăturile, alunga centrul, deforma traseele zidurilor de apărare, care parcă nu-şi mai urmau înşiruirea.
Vechiul Babel se replia pe post de anexă perimată a Babelului care stătea să vină, fără a se fi impus vreun Babel al actualităţii: prezentul se reducea la un şantier. Afectat de o ambivalenţă care perturba, Turnul părea fie excesiv de mare, fie prea pipernicit. Prin raport cu solul, se ridica şi avea atâtea etaje, că rupea gâtul celui ce se apuca să le numere; în schimb, prin raport cu cerul, departe de a se bate pe burtă cu norii,
părea tasat, scurt, îndesat, incomplet, ca o scară ruptă.
Nu înţelegeam Babelul. Dacă odinioară degaja puterea unei fortăreţe şi splendoarea unei femei, acum părea o armată în derută şi o prostituată sulemenită. Dorind totul, pierduse totul.
Trecând de la orgoliu la înfumurare, de la voinţă la voluntarism, de la afirmare la şmecherie, îşi delapida singur comorile. Propria gestică fără limite, ostentativă, îl devastase.
Cum frumuseţea rezultă din echilibru, Babelul, de la infinit de frumos, devenise extrem de urât. Dezastrul se putea rezuma în câteva cuvinte: Babelul semăna cu Nimrod.
De Gawan am dat repede. Sau mai degrabă el m-a găsit rapid pe mine…
Dintr-o precauţie superstiţioasă, am trecut pe lângă Grădina lui Ki, de unde fugisem în mare grabă, şi am închiriat o cameră în partea opusă a oraşului, în cartierele de jos, la morari. Dimineaţa, când am deschis ochii, l-am văzut pe Magician aşezat cu picioarele sub el, lângă Roko, care-i lingea palmele.
— Te prefer aşa.
— Cum adică? Adormit? Trezit?
— Cu păr.
— Ia nu te preface că eşti Kubaba!
A izbucnit în râs. Ne-am îmbrăţişat. M-a învăluit parfumul lui dulce de liliac şi i-am privit atent chipul, dinţii sănătoşi, scânteietori, forma rafinată a bărbii, strălucirea pielii arămii, unse. Îşi dăduse cu atâta khol pe pleoape, că irişii căprui iradiau o luminozitate ireală.
— De unde ai aflat că stau aici?
— Naram-Sin, îţi amintesc că te adresezi unui spion, ba chiar unui spion dublu, deci de două ori mai bine informat.
— Tot nu te-a demascat Nimrod?
Cum Gawan mă făcea să am chef de glume, fraza îmi
scăpase cu uşurinţă, numai că el a-ncremenit, lugubru.
— Când ai plecat, Nimrod aproape-nnebunise. De atunci, a trecut bariera şi se tăvăleşte-n demenţă. Babelul, care se mândrea că este cea mai mare cetate din acest ţinut, a ajuns acum cel mai înspăimântător cimitir al său. Şi moare! Moare pe zi ce trece! Moare de răni sau de boli în tabăra sclavilor. În oraş se moare pentru un ou furat, pentru o nucă de cocos spartă, iar foametea face ravagii. Pe câmpurile de bătălie se moare tot mai de tânăr, fiindcă Nimrod, din lipsă de bărbaţi în toată firea, a înrolat puşti de zece ani. Acasă se moare de inimă
rea. Dar şi la palat se moare, căci regele rupe-n bucăţi, torturează, otrăveşte, execută. Până şi pavilionul femeilor e atins. O fată care chicoteşte e biciuită la sânge, un eunuc care e prins pierzând vremea e spânzurat de picioare. Mă întreb cât timp voi mai rezista? În fiecare dimineaţă, când mă scol, mi-e frică să nu o apuc pe calea supliciului.
