Mă cita ca să mă oprească. A adăugat:
— Linişteşte-te. Femeile nasc de sute de ani şi fără tine.
Renunţând să mai joace teatru, s-a întunecat la faţă şi s-a uitat lung la mine, până-n adâncul ochilor.
— Eşti supărat pe mine, Noam?
— Nici măcar asta n-o mai ştiu…
Îi răspunsesem sincer. Ce gânduri să mai fi avut? Totul sau nimic. Totul sau inversul totului. Mă distrusese să aflu că
femeia vieţii mele rămăsese grea cu un alt bărbat. În stare de şoc, mă mulţumeam să trec prin stări diferite: melancolic, abătut, rebel, nostalgic, furios, sastisit, umilit, scârbit…
Oscilând între zgârietură şi rană, nu simţeam trecându-mi prin creier decât cuţite.
Copilul a văzut lumina zilei în palatul Kubabei, în dormitorul regal.
Sarai era împreună cu suverana când a simţit contracţiile.
Regina i-a interzis să se întoarcă în tabăra nomazilor, şi-a chemat imediat moaşele şi ne-a trimis un mesager. Până am
ajuns eu şi Abram, Sarai născuse, şi acum, încercănată, transpirată, îşi legăna bebeluşul culcuşit într-un paner, alături de ea. Spre mirarea mea, îl adusese pe lume la fel de uşor cum îl născuse Agar pe Ismael, deşi nu avea şoldurile de amforă ale acesteia.
Abram s-a repezit interesându-se de sănătatea ei, înainte de a-şi privi fiul; odată liniştit, sigur că era bine şi nu suferise decât puţin, s-a aplecat către micuţ şi l-a învăluit într-o privire afectuoasă.
Aşteptam la o oarecare distanţă, lăsând cuplul să îşi trăiască
bucuria, o fericire care mă chinuia. Când Abram şi-a adus aminte de existenţa mea, m-a invitat să mă apropii şi mi-a arătat moştenitorul. Mărturisesc că, din reflex, nu chipul, nu trăsăturile i le-am analizat mai întâi, ci mâinile. Două degete minuscule, uşor vineţii, erau lipite. Avea pecetea! Semnul lui Abram, semnul lui Ham, al meu… Nu ştiu de ce, dar confirmarea m-a devastat. M-au lăsat puterile, sângele mi s-a făcut apă, muşchii m-au părăsit. Un sunet nu mai puteam scoate. De altfel, ce să fi spus? Că degetele acelea lipite mi-o răpeau şi mai şi pe Noura? Că mă dăduse la o parte pentru a face un copil? Mai rău: îmi ducea mai departe linia familiei, lipsindu-se de mine!
Să fi ghicit? Privirea ei îmi apăsa ceafa. Mă scruta în alertă, temându-se de reacţia mea. Mi-am adunat puterile pentru a felicita tatăl şi mama.
Regina Kubaba ni s-a alăturat, s-a aşezat pe marginea patului şi a arătat către nou-născutul înfăşat.
— De fiecare dată când am născut m-am simţit în culmea uimirii. Deci era adus pe lume un bebeluş perfect, cu ochi imenşi, cu degetele de la mâini minuscule, cu cele de la picioare fermecătoare! Nimic nu uitasem… Şi asta fără să mă
concentrez, doar uitându-mă cum îmi cresc unghiile. În pofida faptului că numai atentă nu eram în timpul sarcinii, bang: ieşea copilul întreg! Mă uluia că puteam fabrica băieţi! Adică eu, fată nepricepută la păroşenii şi puţulici, să meşteresc un
bărbăţel! La început, recunosc, părea c-am ratat: pişăcioşii şi pişăcioasele veneau la fel pe lume, rozalii, dodoleţi, fără pic de păr, piuind ca nişte vrăbii, cu un amănunt infim sub grosimea scutecelor. Dar când băieţii mi-au crescut, când părul le-a acoperit pieptul, când le-a crescut sexul, unul adevărat, care să
dăruiască plăcere, mi-am zis: „Kubaba, eşti mare!“
Să fi ascultat copilul regina? Fiindcă a râs.
— Formidabil, a exclamat aceasta, are simţul umorului!
Extatic, ţâncul şi-a sporit dovezile de veselie. Pe spate, cu gura drăgălaşă, umedă, întinsă până la urechi, dădea din mâini şi din picioare, îşi învârtea capul ba la stânga, ba la dreapta şi continua să râdă în hohote. Veselia lui ne-a contaminat pe toţi.
Severul Abram, neobişnuit cu asemenea dezlănţuiri, nu îşi ascundea emoţia.
— Să-l numim Isaac, a sugerat.
— Isaac îmi place, a admis Sarai.
— De ce Isaac? am întrebat.
— În limba noastră, înseamnă „va râde“.
Kubaba a intervenit cu seriozitate:
— Excelentă idee: dacă-i daţi numele fericirii, chiar o va cunoaşte.
Suverana a coborât bătrâna ei faţă de broască ţestoasă către prunc şi am observat un fel de apropiere a contrariilor, ea uzată
şi ridată, el durduliu şi strălucitor.
— Ia zi, băieţel, îţi convine Isaac? a mormăit. Nu ţi-ar plăcea mai mult Kubobo?
Micuţul a izbucnit iarăşi în râs. Regina şi-a frecat nasul de al lui.
— Să te bucuri de viaţă, dragule, chiar şi când hazlia de Kubaba va fi părăsit pământul ăsta.
Dând pe-afară de o tandreţe care ne-a surprins, şi-a lipit
buzele de fruntea copilului într-un sărut lung, prin care i-a transmit inteligenţa afectuoasă pe care o păstrase în ea. Sarai s-a întors surâzătoare spre noi.
— Acum vreau să plecaţi. O să-i dau lui Isaac să mănânce.
Abram a încercat să se împotrivească, dar Sarai l-a întrerupt:
