— Cum aşa?
— Sunt vorbe puse pe seama lor. Nimrod, Messilim, preoţii pretind că zeii pălăvrăgesc, dar de fapt le atribuie propriile lor voci şi vorbe. Nişte ventriloci, ascultă-mă ce-ţi zic! Zeii n-au cerut niciodată aşa ceva. Mai ales Inanna.
A izbucnit în râs.
— Adică Inanna, care nu are altceva în cap decât cum să se fută prin toate gropile, doreşte să se culce singură la etajul treizeci şi şase?… Nu e ea nebună, zeiţa!
Fantezia lui plină de bun simţ mi-a adus-o aminte pe Kubaba. Gawan a continuat:
— Zeii nu au nici o treabă cu noi, cu condiţia să îi hrănim cu ofrande şi cu fum. Problema e că oameni ca Nimrod, Gungunum, Messilim vor să concureze cu zeii. Sub pretextul că-i cinstesc, intră în competiţie cu ei, au ambiţia de a-i ajunge, de a-i egala, ba chiar de a-i depăşi. Nu cel înalt îşi pune tocuri, ci piticul. Girafei nu-i pasă de şoarece; când evenimentele o obligă să ţină totuşi cont de el, nu face decât să
se aplece. Uriaşul se face mic fără probleme, pe când minusculul se opinteşte pentru a creşte.
Un băiat ne-a abordat politicos. Gawan m-a rugat să-l scuz, s-a tras mai la o parte cu acesta, apoi s-a întors lângă mine scărpinându-şi bărbia.
— Gungunum, arhitectul, a făcut iarăşi o criză. Dacă moare, la întoarcere Nimrod nu va ezita să ne masacreze. Poţi să-mi faci un serviciu? Du-te şi dăruieşte-i arta ta de vindecător. Te rog, Naram-Sin.
După cum se albise la faţă, am priceput că nu glumea. Am acceptat să-l urmez pe băiat, după ce mi-am recuperat bocceaua. În fond, de vreme ce nu mă întâlneam cu Nimrod…
Odată trecut de uşile batante ale palatului, o angoasă surdă
s-a insinuat în mine, o spaimă difuză pe care mă străduiam să
o interpretez. Să mi se fi întins o capcană? Eram victima amintirii ororilor din trecut, care impregnau acei pereţi? Nu cumva simţeam, prin simpatie, groaza care-i înnebunea pe nefericiţii servitori ai tiranului? În piept, inima mi-a bătut greu, a regret parcă, până în pavilionul arhitectului.
Slujitorul chel, morocănos, cu ochi incolori, a deschis uşa şi m-a salutat.
— Sunt fericit să-l revăd pe cel care ne-a vindecat de boala plutei.
Teltar îl recunoscuse pe medicul de la cea dintâi vizită, nu pe Naram-Sin cel ras, pe care-l întâlnise cu diferire ocazii.
Solemn, ponderat, auster, locuindu-şi bătrâneţea de atât de mult timp, încât ridurile suplimentare nu-i deformau aspectul, m-a invitat să-l însoţesc. În drum prin atelierul heteroclit, încărcat, în care mirosului făinos de praf i se adăuga cel de rânced, de argilă muiată în apă, mi-a descris starea stăpânului său:
— Gungunum doarme prost. Se trezeşte în fiecare zi şi mai obosit decât în ziua precedentă. Are goluri de memorie, confundă termenii. Mie, care am grijă de el încă din copilărie, îmi zice „Măi, cutare“, de parcă i-ar scăpa cum mă cheamă.
Nu mai reuşeşte să se concentreze.
— Mănâncă?
— Vomită.
— Fiindcă aşa vrea?
— Nu ştiu. O mlaştină are mai puţin mâl decât mintea lui.
Te anunţ că trupul îi e plin de răni.
— Tot boala plutei să fie?
— Şi ameţeşte! Cade şi se răneşte. Un amănunt important: vorbeşte singur şi nu răspunde la întrebări. Totuşi, când i se repetă iar şi iar, se întâmplă să-i ajungă la creier şi să răspundă
când nu te mai aştepţi.
Culcat, în stare foarte proastă, Gungunum m-a alarmat.
Liniştit la gândul că am să-l vindec, Teltar a dispărut.
Am îngenuncheat şi l-am examinat pe Gungunum, care avea tenul pământiu şi pleoapele umflate. Coji stăteau mărturie a căderilor. Fără să îşi dea seama că eram acolo, continua cu glas tare o conversaţie interioară:
— Omoară-l! Să tacă o dată! Nimrod, grăbeşte-te! Scapă-ne de el!
Îl timp ce îl auscultam, grimasele îi vorbeau mai bine decât gura: dureri musculare, dureri de cap, spate blocat, inimă
grăbită. Îl dobora un surmenaj teribil. Se răstea:
— Încăpăţânarea lui Messilim va strica totul. Tot ce poate fi mai rău abia de-acum va veni. Dar ce spun? Poate deja a venit.
Pentru Inanna, du-mă repede pe şantier!
M-am aşezat în faţa ochilor lui, pentru a mă putea observa.
Degeaba. Vedea prin mine, apostrofându-l pe Nimrod. L-am scuturat. Nu a reacţionat. Enervat, i-am tras o palmă zdravănă.
A încremenit surprins, şi şi-a frecat obrazul.
— Ce se-ntâmplă?
Privirea i se rostogolea, dar nu se putea agăţa de nimic. Fără
