— Şi-acum pentru cine lucrează?
— Pentru nimeni.
— Şi-atunci cum îşi exercită meseria de scrib, dacă nimeni nu-l angajează?
— A conceput o modalitate originală.
Seara, am intrat într-un han. Străzile din jur, sub lumina fremătătoare a torţelor, ofereau dezmăţul obişnuit din Babel, cântăreţi, dansatoare, flecari, acrobaţi, luptători, beţivi şi femei pilite, cupluri care se formau pe loc, se mângâiau, se strângeau în braţe, totul învăluit în fum cu varii arome, migdale prăjite şi tot soiul de grăsimi puse pe jăratic. Cumva mai la o parte, oare acea tavernă rămânea în afara turpitudinii, ori era vârful ei?
Roko, pe post de avangardă, a intrat, s-a oprit, a gemut. Cu vârful botului mi-a arătat spre fundul sălii, tropăind.
Un individ se adresa celor care făcuseră cerc în jurul lui. L-am recunoscut pe Mael după ochi şi după sprâncenele lungi, care-i păstraseră tandreţea copilăriei, dar şi după amuleta confecţionată de tatăl lui cu medalionul de os pe care i-l luasem; ajunsese un adolescent care crescuse dintr-odată, spătos, căci îl moştenea pe Saul, dar cu carnaţie diafană, fiindcă evident nu se folosea de trup decât pentru a-l ţine aplecat deasupra tăbliţelor, a le descifra ori a zgâria pe ele.
Firele de păr începuseră să-i acopere picioarele şi un puf anume se forma deasupra gurii. Proeminent, mărul lui Adam
urca şi cobora pe un gât lung şi subţire. Timbrul grav al vocii m-a surprins, căci era reversul firişorului de glas al băieţelului pe care-l ştiam. Dacă identificam elementele fizicului, vocea în schimb mă şoca, fiindu-mi străină.
Aşezat pe o platformă, Mael citea nişte tăbliţe puse în faţa lui. Deşi bărbaţii şi femeile, plini ochi de bere, ar fi trebuit să
vorbească fără perdea, să caşte, să îşi vadă de ce discutau sau să facă un joc al şorţului66, deplasând pionii, îl ascultau cu aviditate. Ce surpriză: un puşti captivând adulţii!
Am ciulit urechile.
Vorbea despre aventurile unui anume Bilgameş67. Însoţit de prietenul lui Enkidu, Bilgameş intră într-un imens codru de cedri. Acolo locuiesc zeii. Un paznic pe nume Humbaba, pe jumătate om, pe jumătate zeu, de o forţă terifiantă şi cu o figură înspăimântătoare, interzice accesul. După ce îşi instalează tabăra, Bilgameş doboară un copac uriaş, ceea ce declanşează furia şi apariţia monstrului. În acest stadiu, mi-am spus că Mael se referea la originea lui: totul începuse în pădure, prin căderea unui arbore colosal – mai ales că urmarea cuprindea leşinul lui… Humbaba ameţea oamenii cu puterile sale magice. După ce Enkidu, primul care îşi vine în fire, îl trezeşte pe Bilgameş, cei doi se duc după monstru pentru a parlamenta cu el. Bilgameş trişează, promiţându-i o mie de daruri, pe surorile lui de neveste, parfumuri, vase, bijuterii. La enumerarea fiecărui dar, Humbaba mai coboară un pic garda şi diminuează intensitatea aurei protective. Când nu-i mai rămâne deloc, Bilgameş face un salt şi-l leagă. Monstrul protestează, înjură, ameninţă, iar Enkidu, agasat, îi taie gâtul.
Fatală eroare… Nici nu tăiaseră bine cei doi capul lui Humbaba şi cedrul monumental, că zeii se şi dezlănţuiseră
împotriva lor. Enkidu se îmbolnăveşte şi moare, iar Bilgameş
jeleşte dispariţia prietenului.
Compasiunea care se degaja odată cu depănarea poveştii mă
cucerea. Percepeam durerile şi spaimele cu care lupta Mael, prin intermediul acestei poveşti: nu trebuie tăiaţi copaci, căci
poate pândi pericolul catastrofei – el însuşi era cât pe ce să
moară zdrobit de un cedru tăiat –, nu se taie capete – şi aici evoca decapitarea lui Saul. Dincolo de redarea ororilor de pe urma cărora avusese de suferit, îşi formula convingerile: şiretenia e mai bună decât forţa – aici fiul se distanţa de tată –, violenţa naşte violenţă, cruzimea va fi pedepsită. Cum să nu fi reperat aici critica adusă lui Nimrod, impulsivităţii şi arbitrariului acestuia? Cât despre plânsul lui Bilgameş, cu care se încheia povestea, ghiceam aici o celebrare a ardorii prieteniei dintre Mael şi Gawan. Nu am mai avut îndoieli când m-am întors spre Magician, căruia finalul îi adusese lacrimi în ochi…
Ce să fi gândit clienţii hanului? Şi asta, şi multe alte lucruri.
Toţi rămăseseră pe gânduri. În toţi, Bilgameş, demonul Humbaba, prietenul Enkidu treziseră amintiri, apoi le strânseseră dându-le un sens.
— El şi-a imaginat povestea? l-am întrebat în şoaptă pe Gawan.
— Pretinde că nu, că se mulţumeşte doar s-o retranscrie.
Bilgameş şi peripeţiile lui mie mi se par adevărate.
— Adică dau senzaţia realităţii.
Odată ieşiţi din torpoare, clienţii au pretins încă o poveste.
Fiindcă Mael întârzia, au început să-l preseze, bătând din palme şi scandând:
— Bilgameş! Bilgameş! Bilgameş!
Mael a scos din boccea alte tăbliţe şi a povestit cum Bilgameş s-a luptat cu taurul Inannei. În tavernă se desfăşura un fenomen straniu: Mael inventa literatura. Sorbindu-i cuvintele, oamenii împărtăşeau o poveste care îi făcea în acelaşi timp asemănători şi diferiţi. Odată cu descoperirea protagoniştilor, se descopereau pe ei înşişi. Oare reacţionasem ca Bilgameş? Ori ca Enkidu? Personajele erau şi nu erau chiar ele, povestea se îndepărta de a lor, lămurindu-se în acelaşi timp. Ce făcea Mael se îndepărta de legende, de miturile
obişnuite, fiindcă, pentru întâia oară, eroii aparţineau omenirii, nu zeilor. Mai mult, epopeea căpăta consistenţa scrisului.
Tăbliţele pe care se uita Mael fascinau clienţii tavernei. Solide, stabile, ofereau o naraţiune originală, nu una dintre multiplele versiuni orale pe care vreun palavragiu o improviza după o groază de beri. Te puteai referi la ele pentru a regăsi, intact, imboldul iniţial. Alcătuiau o avere comună, partajabilă, o modalitate de a lega oamenii între ei, distinctă de religii. În centrul hanului, mai multe generaţii îl urmăreau cu atenţie pe Mael: bătrânii ascultau o poveste pe care nu o mai auziseră
niciodată, pe când tinerii memorau una pe care ar fi auzit-o dintotdeauna şi pe care urmau să o transmită la rândul lor. În mâini, Mael ţinea mai mult decât nişte plăci din argilă: un patrimoniu imaterial care urma să străbată secolele68.
Odată încheiată lectura, Mael s-a apropiat timid de noi. Un băiat care crescuse tare repede, pe care emoţia îl făcea stângaci, luase locul poetului. Nu ştia cum să îşi manifeste bucuria, de altfel nici eu, într-atât mă impresionase acest necunoscut aşa de familiar. Din fericire, Roko ne-a scăpat de stânjeneală, sărbătorind reîntâlnirea vechiului tovarăş de joacă
prin şi mai multe salturi, lins, schelălăituri. Restul serii am băut bere cu Gawan şi Mael. De la cel din urmă am aflat că
provocase indignarea profesorilor când se folosise de scris pentru poveşti. Potrivit acestora, zeii le transmiseseră scrisul pentru a înregistra realitatea: inventare, sume exacte, rapoarte, contracte. În mod tradiţional, scrisul se mărginea la o memorie practică. Prin urmare, provocase scandal faptul că Mael utiliza scrisul pentru a crea o lume, mai degrabă decât să o reproducă
pe a noastră…
Ne-am despărţit târziu, când începeau plimbările sub clar de lună, şi i-am promis că voi veni seară de seară să savurez încercările prin care trecea Bilgameş.
Trecând pe lângă Turn, a cărui siluetă masivă supraveghea Babelul, am bombănit: de ce s-o fi încăpăţânând Nimrod să
ridice edificiul ăsta, în loc să încurajeze fiinţe ca Mael, care permit oamenilor să reflecteze asupra propriei vieţi şi poate să
