Devotaţi esenţialului, bărbaţi, femei, animale se făceau una cu lumea în starea ei originară. Prin aspiraţiile şi dorinţele sale, Babelul se dovedea găunos, în continuă lipsă, pe când sfera
campestră se afirma ca deplinătate.
L-am regăsit cu bucurie pe Abram, privindu-l de acum cu alţi ochi. Cum îşi conducea poporul? Ca un păstor. Faţă de animale şi de oameni exercita o putere pastorală: avea grijă de turma lui şi o călăuzea. Supuşii îl urmau ca unul. Mă uluia această coeziune fluidă. Să fi avut nomazii, la fel ca oile, caracteristica unică a docilităţii înnăscute, de care Abram se folosea? Nu cred: din fire, nu erau altfel decât babelienii; în schimb, evoluau printr-o gândire diferită. În loc să îşi calculeze viaţa, acceptau ceea ce ea le oferea, ba mai mult, se şi bucurau astfel. Dacă babelienii, ţinând să aibă tot mai mult, se simţeau perpetuu frustraţi, nomazii se mulţumeau să existe şi să aibă ce aveau. Armonia dovedea un smerit consimţământ.
Nu Abram constituise acel popor, ci îl adoptase: născut în cetatea Ur, ştiuse de ce fugise şi ghicise ce avea de câştigat; totuşi, nu se mărginise să se integreze în lumea aceasta, o şi aprofundase. Cu cât reflectam mai mult asupra subiectului, cu atât îl vedeam pe Abram drept opusul lui Nimrod. Tiranul domnea prin frică, păstorul, prin încredere. Primul îi înjosea pe ai lui folosindu-se de forţă, celălalt îi ridica prin valori. Pe când unul preamărea instincte ticăloase – lăcomia, gelozia, egoismul, teama –, celălalt, arătând spre Dumnezeu, indica respectul, temperanţa, solidaritatea care ne unesc şi ne salvează.
Ce reuşise Abram cu poporul lui şi cele douăsprezece ajutoare ratase, vai, în propriul cămin. Situaţia era tot mai rea.
Agar se înfrunta deschis cu Sarai. Vremea când servitoarea docilă dispărea parcă în faţa stăpânei trecuse cu totul!
Curajoasa, inofensiva Agar îşi scotea ghearele pentru a-şi apăra statutul şi copilul, pe când Sarai, subtilă, le ţinea-n teacă.
Rivalitatea modificase caracterul lui Agar, care trecuse de la siguranţă de sine la neîncredere, de la blândeţe la agresivitate, de la modestie la aroganţă, metamorfoză care o epuiza. Mai mult, absorbită de luptă, flegmatica de pe vremuri îşi subaprecia adversara. Obişnuită să se bată, Sarai, de o inteligenţă redutabilă, dotată cu toate calităţile, dar şi cu toate
defectele, se cruţa, dacă nu cumva îşi păstra puterile pentru asaltul final, urmând să pună la treabă arma potrivită în momentul oportun.
Biata Agar! Se împotmolea într-o strategie ineficientă: morocănoasă, bombănea ofuscată fiindcă nu era luată-n seamă, îl flutura pe Ismael ca pe un trofeu, părea că-l acuză permanent pe Abram de comportament incorect. Iar acesta, în pofida rigurosului său simţ al dreptăţii, suporta greu să trăiască de dimineaţa până seara alături de un reproş viu.
Sarai profita pentru a-şi arăta bunăvoinţa şi un comportament echilibrat. Ştia că, fie şi jignit, Abram nu avea să-şi mărturisească vreodată enervarea şi că va suporta atitudinea lui Agar în numele a ceea ce îi ceruse cândva; aşa că
aştepta cu răbdare momentul de maximă tensiune în care, excedat, avea să-i acorde dreptul de a impune o soluţie.
În seara aceea, Abram îşi adunase cele douăsprezece ajutoare pentru a discuta direcţia viitoare a migraţiei şi pentru a sărbători prietenia lor bând şi mâncând. Slujitoarele aduceau fără încetare platouri simple, colorate, îmbelşugate.
În mijlocul baletului domestic, Agar râdea ironic, uitându-se la Isaac, care era în braţele rivalei. De obicei, Sarai nu reacţiona la astfel de înţepături, dar de data aceasta s-a ridicat, roşie la faţă, încruntată, şi i-a striga violent:
— Ce mai e? De ce rânjeşti?
Surprinsă de vehemenţa lui Sarai, Agar a redevenit fata cuminte care fusese dintotdeauna şi s-a ghemuit pe scaunul ei.
— De cine-ţi baţi tu joc, Agar? De mine? De Isaac? De Abram? Ia spune-mi, ce e aşa de caraghios la noi? Tot timpul trebuie să-ţi îndurăm sarcasmul! De ce? Aş vrea să-nţeleg…
Galeşa Agar, care nu cunoştea cuvântul „sarcasm“, nu a avut cum răspunde. Aşa că a lăsat-o pe Sarai să o domine.
Abram urmărea scena tăcut. Sarai a ridicat tonul:
— Ne-mpuţi viaţa de familie. Şi Abram o îngăduie. Numai
că eu n-am răbdarea lui. Îţi interzic să-mi insulţi copilul. De săptămâni de zile mă tot abţin, în speranţa că te vei sătura de neobrăzarea asta. Dar, dacă insişti, mă văd silită să ripostez.
Cu băiatul strâns la piept, s-a proţăpit în faţa soţului ei.
— Abram, urăsc atmosfera asta nesănătoasă. Fă ceva, te rog.
Agar, simplă spectatoare, nu s-a clintit. Tulburat, Abram ezita să răspundă. Sarai însă nu-i dădea răgaz:
— Alungă-i pe Agar şi pe fiul ei!
Ultimatumul a şocat pe toată lumea, inclusiv pe servitori.
Ajutoarele lui Abram s-au uitat la el, nevenindu-le să creadă.
— Dacă nu o repudiezi, plec cu tot cu Isaac.
Cuvinte cu care Sarai s-a întors pe călcâie şi-a dat să iasă.
Abram i-a strigat:
— Unde te duci?
Femeia s-a întors implacabilă.
— Îţi voi aştepta hotărârea la Kish.
— Vino înapoi, prinţesa mea!
— De ce?
— Fiindcă am nevoie de tine, de Isaac, fiindcă…
— Dacă vrei să rămân, ştii ce ai de făcut. Sau nu am fost destul de clară?
Şi a repetat apăsat, cu ochii sclipind de furie:
— Alege: ori Agar şi fiul ei, ori fiul nostru şi cu mine.
Orice femeie mai antrenată în ale polemicii decât Agar ar fi corectat afirmaţia, respingând expresia „Agar şi fiul ei“, din moment ce Ismael era şi al lui Abram. Orice bărbat mai puţin îndrăgostit decât Abram ar fi exclus alternativa şi ar fi propovăduit reconcilierea. Numai că Sarai încurca şi inimile, nu doar soluţiile. Asumându-şi responsabilitatea respingerii,
