— Isaac e fiul meu!
Din nou tăcere.
— Bun, eu mi-am îndeplinit misiunea, a murmurat Eleazar.
Şi a dispărut din cort. I-am urmat exemplul.
Cu capul vuind, am mers de-a lungul păşunilor. Nici nu auzisem bine fraza privitoare la clei, că mă şi convinsesem!
Numeroasele dubii care-mi umblau fără vreo legătură prin minte, impresiile stranii pe care le refulasem fără să le pun laolaltă mi se adunau acum dintr-odată. Bizara consistenţă a membranei dintre cele două degete, absenţa laptelui, gesturile controlate ale lui Sarai şi ale doicilor, sarcina mascată…
Detalii care se îmbinau acum coerent: nu Noura îl adusese pe lume pe Isaac. Ar fi refuzat altfel să o consult? De ce nu îşi dezvelise niciodată sânul? Născuse la adăpost de ochii noştri, la Kubaba, unde o şi găsisem împreună cu bebeluşul. Evident, ea şi regina o făcuseră în complicitate. Oare nu după
întrevederea lor cu uşile închise, interminabilă şi punctată de râsete, venise Sarai să ne anunţe că ne puteam aşeza în regatul Kish şi că e însărcinată? Kubaba îi oferise vindecători, doici şi îşi transformase dormitorul în sală de naşteri. Ce mistificare!
Da, fără nici o îndoială, cele două orchestraseră naşterea lui Isaac.
De departe, un ţipăt ţâşnea din cotul lui Abram:
— Nu!
Urletul mi-a sfâşiat inima. Abram descoperea că Isaac nu era copilul lui. Şi se întreba dureros cine să-i fi fost tatăl. Eu altă întrebare îmi puneam: cine să-i fi fost mama?
Plângerea s-a auzit din nou, scurtă, stinsă. Abram încerca să
îşi înăbuşe amărăciunea.
Să-i fi mărturisit? În fond, în pofida groazei pe care o resimţeam în faţa unor astfel de maşinaţiuni lipsite de scrupule, o parte din mine jubila: Noura nu făcuse un copil cu altul.
Dimineaţă, Abram a ieşit din cort în picioarele goale, cu pieptul dezvelit şi cu Isaac în braţe. Doica se ţinea după el, rugându-l să-i dea copilul înapoi, fiindcă nu terminase să-l alăpteze. Abram nu a băgat-o în seamă, a luat mai multe tigve şi s-a îndepărtat ducând copilul înfăşat ca pe un pachet de cârpe. A traversat tabăra, refuzând acru pe oricine îi propunea să îl însoţească. După ce a trecut pârâul în care femeile spălau rufele sporovăind, a luat-o într-o direcţie neaşteptată.
N-am mai stat pe gânduri. L-am legat pe Roko de un ţăruş, mi-am luat boccelele şi am fugit după el. O furoare arzătoare se degaja din Abram. După trăsăturile marcate de oboseală, buzele vineţii, ochi sângerii înţelesesem că nu dormise, chinuit de durere. Plecase pentru a scăpa de furie, sau tocmai aceasta îi conducea paşii? Mergea drept înainte, fără a întoarce capul, dar, preventiv, îl urmăream de la distanţă.
Când soarele a ajuns la zenit, Abram s-a oprit, s-a aşezat pe o piatră, şi-a aranjat turbanul alb, a băut apă şi a mâncat o rodie. Dintr-un burduf, i-a dat lapte de capră lui Isaac. Gestul m-a liniştit: din moment ce-l hrănea, nu intenţiona să-l părăsească. Sigur, nu o făcea deloc cum trebuia, cu privirile pierdute, cu fruntea încruntată, bătând din picior. Totuşi avea grijă de copil.
Apoi a pornit mai departe. Umbrele se lungeau pe pământ.
Nişte găi se învârteau în văzduh, cârâind strident, zgomotos.
Abram s-a apropiat de o stepă pietroasă, presărată cu iarbă
arsă, ţepoasă. Fără îndoială, se îndrepta către deşert. În caz de vremuri tulburi, acolo se refugia pentru a cere sfatul Dumnezeului lui. Ce imprudenţă să duci acolo un bebeluş care nu avea cum să nu sufere din cauza arşiţei şi a uscăciunii periculoase!
Am fost cuprins de teroare: dacă se ducea să-i ceară
socoteală lui Dumnezeu – „Uite copilul de care vorbeai, ia-ţi-l înapoi, m-ai trădat“ –, nu sfatul? Mânios, era supărat pe Sarai, era supărat pe Isaac, era supărat pe el însuşi. De ce nu ar fi fost supărat şi pe Dumnezeu în asemenea măsură, încât să lase copilul în mijlocul stâncilor fierbinţi, care erau casa celui dintâi?
S-a oprit la asfinţit. Îl pândeam, ascuns în spatele unui taluz.
Pe nesimţite, culorile parcă se evaporau. Ne aflam la graniţa dintre două lumi, cea în care prosperau vegetalele şi cea în care triumfa mineralul. Din prima, pe care o părăseam, ţâşneau la orizont câţiva palmieri subţiri, zvelţi, pe care briza îi făcea să freamăte cu un şuier mătăsos. Nişte bâtlani se înălţau, trecând pe deasupra orăcăitului din stufărişuri. Abram a făcut încă o dată cele necesare copilului, apoi s-a culcat. Renunţând la pândă, am îngenuncheat şi mi-am potolit foamea ronţăind câteva smochine uscate, cu miezul tare şi carnea dulce ca mierea.
Dintr-odată, din stânga am perceput nişte trosnituri. O
siluetă s-a culcat la pământ. Cine să se fi ascuns? Vreun înfometat gata de orice? Un hoţ care nu aştepta decât să
adorm, pentru a mă lăsa fără nimic? M-am prefăcut că nu observam nimic, că examinez împrejurimile, apoi, brusc, m-am repezit la intrus. Acesta s-a ridicat, a luat-o la fugă, dar l-am prins din urmă şi am dat cu el de pământ dominându-l. În lumina lunii, Eleazar mă săgeta din priviri, cu o grimasă
iritată.
— Ce faci aici? i-am şuierat printre dinţi. Mă spionezi?
— Ba nu! Tu mă urmăreşti pe mine.
I-am dat drumul. Ne-am ridicat. Frecându-şi încheieturile de care-l strânsesem, m-a întrebat bănuitor:
— De ce-l supraveghezi pe Abram?
— Ştiu că suferă.
— Eu ştiu şi de ce suferă, a oftat Eleazar, dar n-am s-o spun niciodată.
M-am uitat lung la ajutorul conducătorului nomazilor, care avea reputaţia de om cinstit. Totul arăta că era de încredere. I-am verificat totuşi intenţiile:
— Eleazar, pe vremea când Abram nu putea avea copii, nu tu trebuia să-i fii succesor?
— El a lăsat să se înţeleagă asta.
— Numai că, de când i s-au născut cei doi fii, posibilitatea a dispărut.
