o şi facă mai bună?69 Spre deosebire de Kubaba, Nimrod acţiona doar pentru el, nu pentru poporul lui.
O rază de soare s-a strecurat în încăpere. Am întors spatele zorilor şi am dormit mai departe. În vis, zburdam pe alei înmiresmate de ciorchini de liliac violet, cu parfum puternic; ca din pământ apărea Gawan, cu un Mael minuscul pe umeri, şi mă tachina imitând-o pe Kubaba. Drept care nu m-am mirat că era alături de mine când m-am trezit. Îl scărpina pe Roko, iar acesta, mirat de senzaţiile delicate provocate de degetele suple ale Magicianului, se lăsa cucerit de ele.
— Se-ntoarce Nimrod, m-a anunţat Gawan.
Deşi continua să îmi dezmierde câinele, chipul îi dovedea o seriozitate extremă.
— Nu a reuşit să învingă, deci revine înfrânt, cu mari pierderi şi fără alţi sclavi. Tună şi fulgeră. Întoarcerea va provoca o baie de sânge.
L-a sărutat pe Roko pe bot şi l-a privit drăgăstos, continuând să-mi vorbească:
— Naram-Sin, te rog să pleci. Altfel, vei fi executat. Merg cu tine până la porţile mari.
Am străbătut cu pas întins străzile cetăţii. Tăcut, aţipit, Babelul se redusese la o singurătate învăluită în ceaţă. Albului faţadelor i se adăuga un abur care nu îţi dădeai seama dacă
ieşea din pământ sau se scurgea din cer. Orbiţi de luminozitate, mergeam pe lângă ziduri pentru a nu pierde direcţia.
Nici la porţile mari nu se ridicase ceaţa. Babelul şi lumea din afara lui îşi continuau nuntirea lăptoasă. Urma să mă
scufund în necunoscut. În ultima clipă, m-am cutremurat, prea puţin decis să-l părăsesc pe Gawan.
— Tu de ce rămâi aici?
— Ca să am grijă de Mael. Şi să apăr Kishul.
— Cât timp vei rezista până să fii demascat? Mai bine aţi
veni cu mine la Kish şi tu, şi Mael.
— Cu neputinţă.
— Îţi rişti viaţa.
— Ba o salvez pe a voastră hrănindu-i pe Messilim şi pe Nimrod cu informaţii false. Oricum, n-o să mai rămân eu mult pe pământ. N-am cum mai spera. Nu am nici o înclinaţie către fericire.
— Tu? Glumeşti! Doar eşti vesel, sclipitor, seducător, abil.
M-a privit cu o intensitate dureroasă:
— Vesel? E doar o mască. Sclipitor? Doar ulei. Seducător?
Depinde pentru cine. Abil? Mai degrabă şmecher decât inteligent. Am o aptitudine de a supravieţui, în lipsa celei de a trăi cu-adevărat.
Neaşteptata lui melancolie m-a descumpănit. Ieşea la iveală
un alt Gawan, căruia nu i-aş fi bănuit nici tristeţea, nici cruda luciditate.
— Şi ce-ar însemna pentru tine „a trăi cu-adevărat“? l-am întrebat.
— Să acţionez, nu să reacţionez. Nu să mă descurc în funcţie de alţii, ci să-mi afirm dorinţele. Să nu mai tot fac ocolişuri, ci să înaintez de-a dreptul.
Disperarea lui mi-a rupt inima. Tulburat, m-am repezit şi l-am îmbrăţişat. A încercat să mă dea la o parte, a cedat mecanic, apoi, acceptând, s-a lipit de pieptul meu. Trupul lui îşi schimba densitatea: încordat, precis, uscat ca un curmei de viţă atât cât se împotrivise, de-acum, lăsându-mi-se-n voie, parcă în sfârşit era din carne, din forme, încălzindu-se. Cu capul pe umărul meu, nu se mai controla, covârşit de emoţii.
Am primit un flux de informaţii cât ne-am îmbrăţişat: tandreţea unui copil, frustrarea unui bărbat, oboseala rolului asumat, singurătatea unui băiat diferit, care distrusese matriţa familială, curajul de a face o meserie riscantă şi reversul acesteia, nostalgia siguranţei personale. Umărul mi se
umezise. Plângea. Dacă reuşea nici să nu sughită, nici să nu geamă, lacrimile în schimb îi curgeau de neoprit. Pentru a nu-l face să se simtă jenat, m-am prefăcut că nu realizam, ţinându-l mai departe strâns la piept.
S-a desprins dintr-odată, a întors capul şi a plecat ochii.
— La revedere, Naram-Sin, ai grijă de tine.
Şi a luat-o la fugă.
*
Acum, când confuzia nu mai cruţa nimic, făceam tot mai multe ocoluri. Drumurile, canalele, fluviile prezentau o mulţime de pericole, atacuri ale hoţilor, capcane, hoarde de orfani sălbăticiţi; ici şi colo, diferite trupe plecate la război mă
obligau să-mi atribui o identitate ori să iau parte la luptele lor.
Când am înţeles amploarea dezordinii, am preferat cărările mai puţin frecventate, alături de Roko, încântat să scoată la iveală
raţe, gâşte şi rozătoare. Seara interpretam culorile cerului, la orizont, în funcţie de nivelul violenţei: spre vest roşu de focurile bătăliilor, spre est de un cenuşiu îngheţat al morţii.
Din fericire, noaptea înstelată, splendidă, bogată, colcăitoare îmi aducea o consolare provizorie; astrele îşi continuau lenta şi somptuoasa procesiune, indiferente la furorile omeneşti.
Evitând cetatea Kish, am ajuns pe teritoriile ocupate de păstori. De la bun început, armonia lor m-a emoţionat. Oile acopereau unduirile peisajului, ca o manta de lână întinsă cu delicateţe peste sol. Păşteau. Meditau. Moţăiau. Imobilitatea lor îţi dădea un sentiment de pace. Bruni sau bej pe câmpul verde, miei, oi şi ţapi îmblânzeau şesul cât vedeai cu ochii. În jurul lor, păstorii se deplasau fără piedici, paznici ai acestei păci. După Babelul cu febra şi convulsiile lui, ca o rană
deschisă, liniştea de aici emana parfumul nevinovăţiei. Timpul curgea domol, fiecare zi era asemenea celei de dinainte, dorinţa frenetică de a crea un univers nu agita pe nimeni.
